Skip to content

Pescuirea minunata

September 26, 2010

Iar ultima adâncime din noi ce reprezintă, ce ne descoperă? – Ultima adâncime din noi descoperă chipul lui Hristos. Ultima adâncime a sufletului meu poartă pecetea chipului Tău, Doamne! Starea aceasta o putem traduce prin iubire, căutare, dor, dar, mai adânc, e chipul Cuiva. De aici a luat naştere icoana, fiindcă simţi fiinţial nevoia să contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva în mine. Şi când scânteiază acest gând, deodată se trezeşte în tine o răspundere negrăită: Doamne, ce răspundere am pentru acest chip care e în mine!

Aşa s-a trezit în apostoli, în urmaşii lor, în sfinţi, în martiri, în cuvioşi, în toţi drepţii, conştiinţa că acolo, în adânc, e chipul Tău, Doamne. Şi eu trebuie să Te recunosc pe Tine, ca Tu să mă recunoşti pe mine. Un filosof din veacul acesta – Heidegger – zice că “omul a fost aruncat în lume fără să fi fost întrebat dacă vrea sau nu”. Ei vezi? Te-a aruncat fără să te întrebe. Dar de ce? – Pentru că înainte de a fi, nu existai. Şi atunci te întrebi: cum de a ajuns o minte atât de strălucitoare să gândească astfel? Adică omul se vede aruncat în lume. Se vede aruncat ca într-o părăsire, ca într-o singurătate. O singurătate absolută, aşa cum va spune şi un mare biolog, laureat al premiului Nobel – Jacques Monod: “În sfârşit, omul se vede singur într-un univers indiferent” . Dar adaugă: “Lui îi revine să aleagă între Împărăţie şi tenebre”. Dar va veni o femeie evreică, un suflet chinuit, iscoditor, pe nume Edith Stein, care-i ascultă cu inteligenţa ei pe filosofi (pe Husserl, Max Scheler, Heidegger), şi află de la ei că omul e aruncat în această părăsire, singurătate. Ea însă simte din adânc (aici e taina adâncului, ea n-a rămas la suprafaţă), că, în adâncul lui, omul caută, e neliniştit. Şi se întreabă: sunt aruncat, dar m-a aruncat Cineva. Înseamnă că eu trebuie să-L caut şi să-L cunosc pe Acel Cineva Care m-a aruncat. Oricare ar fi chinul meu, nu mă poate reduce la tăcere totală. Nu-mi poate interzice căutarea. Adâncul din mine cere pe Acel Cineva Care m-a zidit, m-a situat aici, în lume. Eu nu-mi sunt propria cauză. Şi această certitudine a ei avea să fie cuprinsă în cartea A fi finit şi a fi infinit. Cine a pus în mine această sete pe care înţeleptul Solomon o rostise: “Ai pus în noi şi gândul veşniciei”? Şi în dorul acesta Edith Stein a ajuns la fundamentul existenţei, al fiinţei. E acel adevăr de care eu iau cunoştinţă, şi anume, că adâncul din mine caută şi doreşte acest necuprins, acest infinit în care simţi că ai viaţa, ai setea de existenţă şi de infinit.

Şi atunci ea s-a botezat. L-a întâlnit în adâncul ei pe Acela despre care spuneau filosofii că îl aruncă pe om. Şi a simţit (şi aici cu adevărat a crezut) cum credinţa pregăteşte ştiinţa. Ştiinţa pregăteşte cunoaşterea. Credinţa, însă, e mai adâncă, pentru că ea e adeziunea către infinit, infinitul dumnezeiesc pe care ştiinţa nu-l poate cuprinde.

O, Doamne, ce taină se dezvăluie aici! Că în orice om, de pretutindeni e chipul infinitului viu al lui Dumnezeu, al Fiului lui Dumnezeu. În tot omul, de orice religie ar fi. Această evreică l-a descoperit. A devenit călugăriţă. Şi lumea aceasta, lumea teroarei, lumea acestui veac atât de pătimitor şi însângerat, a rupt-o din mânăstire şi s-a săvârşit ca martiră undeva într-o cameră de gazare nazistă. Cum alţii au sfârşit prin închisori şi prin gulaguri – în veacul acesta al înţelepciunii, al înţelepciunii acestei lumi.

Pr.Galeriu

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: