Skip to content

Pilda fiului risipitor

February 18, 2011

 

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi , fiul cel mic poate fi înţeles ca închipuire atât a întregului neam omenesc, cât şi a fiecărui păcătos în parte. Partea de moştenire ce i se cuvenea sunt darurile lui Dumnezeu, de care este preaplin fiecare om şi mai ales creştinul. Cele mai mari dintre darurile lui Dumnezeu sunt mintea şi inima, dar mai cu seamă harul Sfântului Duh, dăruit fiecărui creştin. Pretinderea părţii de moştenire pentru a o cheltui după bunul plac e năzuinţa omului de a lepăda supunerea faţă de Dumnezeu şi a urma propriilor gânduri şi dorinţe, învoirea tatălui la cererea mezinului arată că Dumnezeu l-a cinstit pe om cu voie de sine stăpânitoare în întrebuinţarea darurilor Sale. Ţara îndepărtată e viaţa păcătoasă, ce ne îndepărtează şi ne înstrăinează de Dumnezeu. Cheltuirea avuţiei e istovirea puterilor minţii, inimii şi trupului, dar mai ales jignirea şi alungarea Sfântului Duh prin faptele păcătoase. Sărăcia mezinului este pustietatea sufletească ce ia naştere din viaţa păcătoasă. Locuitorii statornici ai acelei ţări îndepărtate sunt stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile căzute, ce sunt nestrămutate în căderea lor, în înstrăinarea lor de Dumnezeu: înrâuririi lor i se supune păcătosul. Turma dobitoacelor necurate închipuie gândurile şi simţămintele păcătoase, ce rătăcesc în sufletul păcătosului şi pasc pe pajiştile lui; ele sunt urmarea de neînlăturat a lucrării păcătoase, în zadar ar vrea omul să înăbuşe acest gânduri şi simţăminte prin împlinirea lor: ele sunt de neîmplinit! Însă nici împlinirea pe cât e cu putinţă a gândurilor şi visărilor pătimaşe nu le nimiceşte, ci le stârneşte cu îndoită putere. Omul este făcut pentru Cer: numai adevăratul bine îi poate fi hrană îndestulătoare şi de viaţă dătătoare. Răul, atrăgând la sine şi amăgind gustul inimii, care este vătămat de cădere, este în stare doar să arunce în neorânduială însuşirile omeneşti.

Cumplită este pustietatea sufletească pe care o pricinuieşte viaţa păcătoasă, de neîndurat chinul adus de gândurile şi de simţămintele pătimaşe, păcătoase, atunci când ele colcăie ca nişte viermi în suflet, când sfâşie sufletul care li s-a supus, sufletul pe care-l stăpânesc cu silnicie! Nu rareori păcătosul, chinuit de gânduri amarnice, visări şi pofte cu neputinţă de împlinit, ajunge la deznădejde; nu rareori încearcă săşi ia viaţa – şi pe cea vremelnică, şi pe cea veşnică. Fericit păcătosul care în acea vreme de restrişte îşi va veni în fire şi îşi va aminti neţărmurita dragoste a Tatălui Ceresc, îşi va aminti nemăsurata bogăţie duhovnicească de care este plină din belşug casa Tatălui Ceresc – Sfânta Biserică. Fericit păcătosul care, înspăimântându-se de păcătoşenia sa, va voi să se izbăvească prin pocăinţă de greutatea ei care îl striveşte. 

Din pilda evanghelică învăţăm că pentru o pocăinţă reuşită şi rodnică, din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoaşterea lui, părerea de rău pentru el, mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu o asemenea aşezare a inimii, Dumnezeu îl vede încă departe fiind el: îl vede şi Se grăbeşte să-l întâmpine, îl îmbrăţişează, îl sărută cu harul Său. Numai ce a rostit mărturisirea păcatului său cel ce se pocăieşte, că Domnul Cel milostiv porunceşte robilor – slujitorilor altarului şi sfinţilor îngeri – să îl îmbrace în sfânta haină a neprihănirii, să pună în mâna lui inel – mărturie a unirii lui reînnoite cu Biserica pământească şi cerească, să pună în picioarele lui încălţări, ca lucrarea lui să fie păzită de spinii cei duhovniceşti prin rânduielile cele temeinice – asta înseamnă încălţările – ale poruncilor lui Hristos. Ca împlinire a lucrării dragostei, pentru fiul reîntors se întinde masa dragostei, la care se junghie viţelul îngrăşat. Această masă închipuie masa bisericească, la care păcătosului care s-a împăcat cu Dumnezeu i se îmbie mâncare şi băutură duhovnicească, nestricăcioasă: Hristos, Cel de multă vreme făgăduit omenirii, pregătit de negrăita milostivire a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută chiar din clipa căderii ei.

Pilda evanghelică este învăţătură dumnezeiască! Ea e adâncă şi înaltă, în ciuda neobişnuitei simplităţi a cuvântului omenesc în care a binevoit a se înveşmânta Cuvântul lui Dumnezeu! Cu minunată înţelepciune a rânduit Sfânta Biserică să se citească înaintea a tot poporul această pildă înainte de începutul Postului Mare. Ce veste poate fi mai mângâietoare pentru păcătosul ce stă descumpănit în faţa uşilor pocăinţei, dacă nu vestea despre nesfârşita şi negrăita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care se pocăiesc? Această milostivire este atât de mare încât i-a uluit chiar şi pe sfinţii îngeri – fiii întâi-născuţi ai Tatălui Ceresc, ce niciodată n-au călcat nici măcar una singură dintre poruncile Lui. Cu minţile lor luminate şi înalte ei n-au putut, totuşi, pricepe neurmata milostivire dumnezeiască faţă de neamul omenesc. Ei aveau nevoie în această privinţă de o descoperire de Sus, şi din descoperirea de Sus au învăţat că se cuvine lor să se bucure şi să se veselească, pentru că fratele lor mai mic – neamul omenesc – mort era, şi a înviat; pierdut era, şi s-a aflat prin mijlocirea Răscumpărătorului. Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu chiar şi pentru un singur păcătos care se pocăieste.

Sf. Ignatie Briancianinov

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: