Skip to content

Sf. Imparati Constantin si Elena

May 20, 2011

Între împăraţi întocmai cu Apostolii, mare-i şi unică cinstire şi cum vom vedea – pe temei istoric – nu pe o simplă laudă omească. Aşa cum Mântuitorul a spus cândva: “Slavă de la oameni nu caut!” – ci, pe dreaptă mărturie, sfântul Constantin şi maica sa Elena – sunt vrednici de adeastă cinstire. Căci, un asemenea titlu, asemenea Apostolilor între împăraţi Apostoli, Doamne! Ce lucru de preţ şi unic, ca împăraţii să devină Apostoli! Căpeteniile de popoare deci, să devină apostoli sau asemenea Apostolilor! Ce fericire sunt popoarele atunci, când căpeteniile devin Apostoli.

Şi sfântul Constantin, a fost apostol; aşa a şi primit chemarea dumnezeiască, căci precum toţi am citit din păstrătoarea de Adevăr-Biserică, Constantin cel Mare a semnat primul edict de toleranţă pentru Biserică.

Împăratul Galeriu, care prigonise sărmanul Biserica, dar care în ultima stare de sferinţă a vieţii lui s-a căit,  la anii 311 la 30 aprilie, a dat primul edict de toleranţă pentru Biserică, semnat deci de el ca împărat peste tot Imperiul roman şi de adjuncţii lui , Constantin şi Liciniu.Constantin cel Mare a semnat pentru partea de Apus a Imperiului, iar Liciniu pentru partea de Răsărit.

Repet: în aprilie 311, primul edict de toleranţă care nu a fost respectat întocmai, dar pentru împăratul Galeriu a fost o mărturie, care înaintea lui Dumnezeu va primi o jdecată! Cum zice psalmistul: “Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda, Şi judecăţile Tale, Doamne, vor ajuta imperiul.”

Căci la câteva zile după aceea, împăratul Galeriu a murit, era bolnav; au urmat certuri pentru împărăţie, ca mai totdeauna în istorie! Sărmanii oameni! La Roma stăpânea peste cetate (cetatea despre care se aminteşte în tropar că: “Dumnezeu a pus-o în mâinile lui Constantin.”) Maxenţiu care prin blestenăţiile pe care le făcea (nu le mai pomenim, Dumnezeu le ştie şi El, le şi poate ierta) a determinat Senatul roman să trimită solie la Constantin, care se afla în Galia. Tatăl lui fusese mai înainte chiar cezar al Galiei (al Franţei de astăzi) .Atunci Constantin cu armata lui de numai 40 000 de ostaşi a înaintat spre Roma, unde forţele lui Maxenţiu erau mult mai numeroase, de cca. 120 000 de ostaşi. Dar Constantin se ruga lui Dumnezeu, căci atunci cu certitudine credincioşii Îl cunoşteau în lumina adevărului pe Dumnezeu.

Şi iubiţilor, tot la acest fapt gândim noi, că Dumnezeu a suflat suflarea Lui divină, Harul, Lumina Lui, dintru început – în omul cel dintâi- atunci toată omenirea e moştenitoare a luminii divine, pe care din păcate păcatul o mai umbreşte. Dar nu se poate stinge! De ce nu se poate stinge lumina divină? Păi dacă-i divină, cum să se stingă, că-i nemuritoare! Numai lumina noastră se (mai) stinge. Cea creată se mai stinge, cea zidită: fie a soarelui, fie a făpturilor, fie a mea – dar a lui Dumnezeu nu se poate stinge. Eu pot să închid ochii faţă de ea, căci dacă închid ochii, ca şi faţă de lumina soarelui şi faţă de lumina harului dumnezeiesc, pentru mine nu mai străluceşşte. Dar ea străluceşte! E destul ca tu să-ţi deschizi ochii către ea şi s-o doreşti. Să răspunzi cuvântului Mântuitorului: “Cere şi ţi de va da! Căutaţi şi veţi afla! Bateţi la uşa Cerului şi ea se deschide!”

Şi, a cerut Constantin! Cu certitudine! S-a rugat în felul lui şi într-adevăr i-a răspuns Hristos, pentru că ştia ce va face din Constantin. Şi s-a produs acel fapt unic – în drumul lui spre Roma – când în miezul zilei, lângă nimbul soarelui, acolo s-a arătat crucea. De-o dată cu două înţelesuri:s-a arătat crucea lângă nimbul soarelui, deci lângă lumină, căci între cruce şi lumină e o unitate de negrăit – între Cruce şi Lumina Învierii- şi pe de altă parte lângă soare, ca să arate că soarele se supune crucii, adică trebuie răstignită credinţa în soare – căci soarele ar fi divinitate. Soarele nu-i divinitate! Nimic nu-i Dumnezeu din lume, Dumnezeu este unic.

Deci crucea de-o dată dezvăluia taina luminii şi răstignea închinarea la făpturi, în locul Făcătorului deci răstignea păcatul. Mai ales că pe cruce  sta scris în greceşte şi în latină: “Prin acest semn vei învinge!”- prin semnul crucii, pentru că Crucea răstigneşte păcatul.  Un amănunt: la Roma lumea cultă vorbea greceşte, limba elenă devenise un fel de limbă de circulaţie – cum ar fi engleza astăzi. Şi încă un fapt, timp de două-trei secole de la Hristos, Sfânta Liturghie la Roma se săvârşea în limba greacă.

“Ce-i ce sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit, împreună cu patimile şi cu poftele” – acesta era sensul, înţelesul, revelaţia dumnezeiască. Pentru că pe Cruce, Hristos a răstignit păcatul. Şi, atunci înţelegem de ce se dezvăluie taina tainelor, cum spune Sf.Maxim. Cel ce a înţeles crucea şi Mormântul lui Hristos, a înţeles taina tuturor lucrurilor, adică, despre Crucea divină.

Deci, e de-o dată jertfă şi răstignire a unei lumi vechi, pentru a se deschide într-o lume nouă. Şi tot sfântul Maxim spune: “Cel ce trece dincolo de Cruce şi moarte, la Înviere,înţelege scopul, ţinta la care sunt chemate toate făpturile, către ziua a opt-a a Învierii.

Într-o asemenea lumină se descoperă lui Constantin cel Mare taina tainelor, taina lui Hristos. El rămâne uluit. În vremea veche, crucea era sub un semn al blestemului – cum spune Vechiul Testament: “Blestemat este tot cel spânzurat de lemn”.

 Dar Hristos a transformat blestemul în binecuvântare, cum spune Revelaţia dumnezeiască. Şi, noaptea –  în această stare a lui de îngrijorare, de nelinişte, de angoasă cum spunem noi, i se arată Mântuitorul şi primeşte poruncă să facă semnul crucii pe oştiri. Cheamă pe creştini şi ei îi spun de asemenea ce taină reprezintă aceasta – Crucea lui Hristos.

Merge spre Roma, în toamna lui 312 luna lui octombrie, la marea confruntare de la apa Tibrului,la podul ce până în ziua de astăzi poartă numele de Pons Milvius (Podul Vulturului). În retragere, Maxenţiu cu mare parte din oştire şi care de luptă cade în apa Tibrului pentru că podul se sparge, se rupe; iar Constantin cel Mare păşeşte dincolo, cu armata lui şi mijloacele de luptă. Nu se mai duce la Templu cum făceau vechii împăraţi ca să aducă jertfe lui Zeus – aşa cum concepeau ei credinţa – ci merge direct în mijlocul Romei, înalţă un obelisc, deasupra semnul crucii şi înscrie: “Prin acest semn a fost învins tiranul şi elibetată cetatea.”

Pr.Galeriu

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: