Skip to content

Slujba Arhiereasca Perth si Glasgow

December 13, 2013
Doamne ajuta,
Programul pentru acest sfarsit de saptamana este urmatorul:
Maine (sambata 14 decembrie) va fi slujba Acatistului si Sfanta Liturghie de la ora 10:10 in Perth.
Adresa este  Hatton Road, PH2 7BP (pe deal este o manastire                                 catolica St Mary’s)
Vom avea bucuria de a sluji impreuna cu Preasfințitul Ignatie Mureșeanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Spaniei și Portugaliei si Parintele Cristopher Wallace preot paroh in parohia Sfantul Nicolae din Fort William.
Dupa slujba vom avea un scurt program de colinde pentru toti cei prezenti.
Sambata seara de la ora 18.00 in biserica din Glasgow va avea loc slujba Vecerniei. Mentionam ca slujba va fi citita doar de cantaretii de la strana, Preasfintitul Ignatie si parintele Marcel deplasandu-se in parohia Aberdeen.
Duminica 15 decembrie incepand cu ora 9.00 va incepe Slujba Utreniei continuata cu Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie Arhiereasca.
Dupa slujba va avea loc o agapa frateasca. Rugam pe cei care au posibilitatea sa aduca mancare de post.
Va asteptam cu drag in numar cat mai mare.
Parintele Marcel
Cuvantul saptamanii este o predica a parintelui Constantin Galeriu la Duminica XXVIII dupa Rusalii:

Era o zi de sâmbãtã – sãrbãtoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntasii fariseilor îl roagã sã ia cina în casa lui. Mântuitorul rãspunde chemãrii si, luând seama cum ceilalti invitati îsi alegeau locurile, foloseste prilejul si-i povãtuieste: “Când esti chemat împreunã cu altii la vreun ospãt, nu te aseza în locul cel dintâi, ca nu cumva sã fie chemat altul mai de cinste decât tine. Si venind cel care te-a chemat pe tine si pe el, îti va zice: Dã acestuia locul. Atunci, cu rusine, te vei duce sã te asezi pe locul cel mai de pe urmã… Tu asazã-te în cel din urmã loc. Si vãzându-te cel ce te-a chemat, sã-ti zicã: Prietene, mutã-te mai sus” (Luca 14, 7-9). Cu grijã, Domnul previne si fereste de calea dureroasã care te dã în jos, te prãvale. Dar de jos nu ai unde sã cazi; în schimb, ai unde sã urci – cu duhul.

Si Domnul continuã: “Când faci prânz sau cinã, nu chema pe prietenii tãi, nici pe fratii tãi, nici vecinii bogati (…). Cheamã pe sãraci, pe neputinciosi, pe schiopi, pe orbi. Fericit vei fi, cã nu pot sã-ti rãsplãteascã. Si se va rãsplãti la învierea dreptilor. Atunci, auzind unul din cei care sedeau cu El la masã, I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în Impãrãtia lui Dumnezeu” (Luca 14; 12-15). Cuvântul era inspirat de însãsi prezenta Domnului; era imaginea unei cine împreunã cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Împãrãtiei. Ucenicii vor si spune mai târziu: “Noi am mâncat si am bãut împreunã cu El” (Fapte 10, 41).
Într-o   asemenea        atmosferã    duhovniceascã,        liturgicã, Mântuitorul rosteste cunoscuta Pildã a celor chemati la cinã. Si a zis: “Un om oarecare a fãcut cinã mare si a chemat pe multi. Si a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca sã spunã celor chemati: Veniti, cã iatã toate sunt gata. Au început însã toti, câte unul, sã-si cearã iertare. Cel dintâi i-a zis: Doamne, tarinã am cumpãrat si am nevoie sã ies ca s-o vãd; te rog iartã-mã! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpãrat si mã duc sã-i încerc; te rog iartã-mã. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni. Întorcându-se, sluga a spus stãpânului sãu acestea. Si atunci, mâniindu-se, stãpânul casei a zis: Iesi îndatã în pietele si în ulitele cetãtii, si pe sãraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici. Si a zis sluga: Doamne, s-a fãcut precum ai poruncit si tot mai este loc. Si a zis stãpânul cãtre slugã: Iesi la drumuri si la garduri si sileste sã intre, ca sã mi se umple casa, cãci zic vouã: Nici unul din bãrbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina mea”.

Preaiubitilor, aceasta este parabola. Mântuitorul a rostit-o în chip deosebit – atrag aceastã luare aminte. Cãci L-am auzit pe El vorbind, chemând la cinã, la Cinã împreunã cu El, tainic, precum la cina de dinaintea jertfei, patimii Lui, când a rostit: “Luati, mâncati, acesta este trupul Meu; beti dintru acesta toti, acesta este sângele Meu”. Adãugând: “Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea”. Când Iisus rosteste parabola aceasta, sã facem legãturã adâncã între cuvintele ei si Cina cea de Tainã. El le-a vestit atunci celor de fatã: “Un om oarecare a fãcut cinã”. Omul care a fãcut cina este Dumnezeu. Mântuitorul asa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfintii Pãrinti am înteles cã se numea asa fiind între oameni, fãcându-Se Om: iatã, Eu Om m-am fãcut pentru voi; si Eu ca Om, ca Dumnezeu si Om, fac cinã. Si vã chem la aceastã cinã – la aceastã împãrtãsire cu Mine; cina – darurile Lui, bunãtãtile acestui pãmânt al Lui, viata Lui însãsi. Chematii cei multi suntem noi. Toti suntem chemati la acest ospãt. Nu însã toti si alesi. Domnul va spune altcândva: “Multi chemati, putini alesi”. De ce? “Ales devine cel ce rãspunde la chemare” (Sf. Chiril al Alexandriei).

Asa s-a petrecut si în parabolã. Chemati au fost multi. La ceasul cinei, dupã obiceiul timpului, a fost trimis slujitorul sã spunã celor poftiti de mai înainte: “Veniti, cã iatã toate sunt gata”. “Gata”, ca în zilele creatiei. Pentru fiecare zi a creatiei Sfânta Scripturã grãieste: “Si a vãzut Dumnezeu cã este bine, cã este frumos…”. Iar la zidirea omului, “a privit Dumnezeu toate câte a fãcut si iatã, erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Acum, la pregãtirea acestei Cine, Domnul dã poruncã slujitorilor sã spunã celor chemati: “Veniti cã iatã toate sunt gata”. Sunt cu desãvârsire gata, cãci iatã acum a venit “plinirea vremii, când Dumnezeu a trimis pe Fiul Sãu nãscut din femeie (din Fecioara-Maicã), nãscut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sã-i rãscumpere, ca sã dobândim înfierea”(Galateni 4; 4-5), sã dobândim darul înfierii divine, dar, în cel mai real, concret fapt: cinând, mâncând cu El. Si nu numai primind din mâna Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cinã, ci cu Trupul Lui: “Cã Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te împarti, Hristoase Dumnezeule”- se roagã preotul la aducerea Sfintelor Daruri. “Gata sunt toate” pentru cã de fatã este Cel prin Care Tatãl toate le-a fãcut. Acum, Cel Care trup S-a fãcut de la Duhul Sfânt si din Fecioarã e de fata si cheama: “Veniti la Cinã! Împãratul ne asteaptã”, oferindu-ne Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, pâinea – “Trupul Meu care dã viatã lumii”(Ioan 6, 51).

Cuvântul Ziditorului este numai da: “Veniti la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afarã”. Fãptura Lui, omul, poate sã spunã si nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai rãului. Unul din cei chemati i-a vorbit slujitorului despre tarina lui: “Tocmai am cumpãrat-o acum si am nevoie s-o vãd”; altul: “Cinci perechi de boi am cumpãrat si mã duc sã-i încerc”; în sfârsit, al treilea: “Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni”. Împiedicau acestea prezenta celor chemati la cinã? Sau nesocotea Ziditorul aceastã lume, a Lui? Nu, pentru cã “toate printr-Însul s-au fãcut” (Ioan 1, 3) si pe toate le iubeste. Pãmântul îl numeste doar “asternut picioarelor Lui” (Matei 5, 35); boul si asinul Îi încãlzesc trupul în pestera nasterii Lui, aceste vietuitoare recunoscând în iesle pe Stãpânul lor (Isaia 1, 3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvânteazã nunta din Cana Galileii (Ioan, cap. 2). Deci pe toate acestea: tarina, boii, familia, le cuprinde în grija si iubirea Lui divinã. Putea atunci stãpânul sã se mâhneascã si sã osândeascã pe cei ce I-au refuzat cinarea împreunã pentru cã iubeau si ei aceste fãpturi pe care El le-a zidit?

Dar iatã: tarina, boii, familia umanã; altfel spus, în câteva cuvinte e cuprinsã lumea toatã. Aici este un adânc de întelegere, negrãit. Anume: El cheamã la Cinã si Cina e împlinitã, e rânduitã, e gata, e fãcutã, dacã vreti, din toate aceste categorii, din întreaga fãpturã, si pentru om. De aceea si în Apostolul care se citeste astãzi (e o legãtura adâncã întotdeauna între Apostol si Evanghelie), vedem cã în Hristos “avem rãscumpãrarea prin sângele Lui, prin iertarea pãcatelor (prin jertfa Lui), El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevãzut, mai întâi nãscut decât toatã zidirea” (Coloseni 1, 14-15). El e Capul întregii zidiri. Asa cum si Sfântul evanghelist Ioan spune: “La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au fãcut; si fãrã de El nimic nu s-a fãcut din ce s-a fãcut” (Ioan 1, 1-3).
Avem în aceastã parabolã a Mântuitorului participarea, pãrtãsia întregii creatii. Deodatã, Cina ni se descoperã drept jertfa Lui. Si iarãsi, citim mai departe în Apostolul de astãzi: “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul nãscut din morti, ca sã fie El cel dintâi întru toate. Cãci în El a binevoit Dumnezeu, sã sãlãsluiascã toatã plinirea” (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toti Tatãl vrea sã ne strãmute în împãrãtia Fiului iubirii Sale.
Deci în aceastã mãrturie sfântã, toate sunt cuprinse – simtim si privim în adânc cu ochii duhului – în El, în Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a fãcut” si ne cuprinde pe noi în Sine. Aici se dezvãluie taina întrupãrii Sale, taina înomenirii Sale. Toate cele sãvârsite sunt fãcute, sunt create din nimic, iubitilor, cãci zidind Dumnezeu lumea, fãptura, din nimic, El coboarã la ea, Se uneste cu aceastã fãpturã, sã o îndumnezeiascã, sã o pãtrundã cu dumnezeirea Lui, sã nu o lase pradã nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne încredinteazã dumnezeiestii Pãrinti, îndeosebi Sfântul Atanasie cel Mare – ca noi, rãmânând numai în lumea creatã din nimic, despãrtindu-ne de Dumnezeu si de vesnicia Lui, sã tindem cãtre neant.
De aceea spunem în rugãciunile de searã: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatãlui… Nu te dezlipi de mine… Cel ce esti pãstor bun al oilor Tale! Nu mã da ispitei sarpelui, nu mã lãsa în pofta satanei, odihneste întru mine pururea, robul Tãu!...”. Rostul adânc al acestei rugãciuni este ca eu, cel muritor, sã simt odihna lui Dumnezeu întru mine. Pentru cã demonul – si îl simtim atât de bine – se ascunde, se face oarecum nevãzut ochilor nostri. Dar ori de câte ori omul gândeste numai trupeste (“Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”), în el se usucã parcã simtul nemuririi, al vesniciei, se usucã simtul credintei în Cel Vesnic; si în boalã, în suferintã, cade sub povara obsesivã a gândului mortii. Iatã, aceasta e ispita pãcatului! Dumnezeu ne cheamã spre viatã, nu spre moarte.
Or, toate cele trei categorii evocate în Sfânta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vietuitoarele, cel cu cãsãtoria – absenteazã de la Cinã. Refuzã, sub pretexte lumesti, sã se uneascã cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a fãcut: si ogorul, si vietuitoarele, si lumea oamenilor. Dar, în marea Lui bunãtate, acestei lumi, ziditã din nimic, El îi întinde inelul Lui de logodnã, harul Lui. Îl cheamã pe om la aceastã Cinã, adicã dumnezeiascã Împãrtãsanie; îl cheamã pentru a-l scoate din lumea mortii si a-l uni cu El,  El Care uneste cerul cu pãmântul, dumnezeirea cu omenitatea.
Se dezvãluie aici pãcatul din adânc al omului care se lasã “inspirat” de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, si mereu în istorie, trãim într-o lume desacralizatã, care uitã de El. Erau si atunci oameni “putin credinciosi”. Dar astãzi?! S-a si întrebat Mântuitorul: “Când va veni Fiul Omului, gãsi-va El oare credintã pe pãmânt? (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – si voiesc tot mai mult cei de azi – sã cineze fãrã Dumnezeu. La porunca biblicã “Din tot pomul din rai sã mãnânci…” (Facerea 2,16), Sfântul Ioan Damaschin tâlcuieste: “Prin aceste cuvinte socotesc cã a vrut Dumnezeu sã spunã: Suie-te prin toate fãpturile la Mine, Viata cea adevãratã”. Dintru început, Dumnezeu toate le-a pregãtit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Sã nu pierdem acum din vedere acest gând si fapt: Cel Ce rosteste parabola ascultatã de noi, Cel Ce cheamã:Veniti la Cinã…”, este Acelasi Care la Cina cea de Tainã zice:Luati, mâncati, acesta este trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este sângele Meu…”. Cina, masa aceasta divinã, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu si Om, Dumnezeu unit cu toatã fãptura Lui si, în chip sublim, cu omul.
Pe când omul este ocupat: cu ogorul, cu vietuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fãrã Dumnezeu, fãrã Ziditorul lor. Doamne, Tu esti acolo, sus, la originea lor, departe, departe în timp si departe în spatiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, în lumea secularã a veacului acestuia. Le avem pe toate si Te-am uitat pe Tine; si fãrã Tine petrecem cu ele. Ne împlinim poftele prin ele. Cât de tragic! Fãrã Tine petrecem numai cu cele trecãtoare, create din nimic, petrecem în întuneric, “în latura si-n umbra mortii”. Stim cã Tu ai zis: “Despãrtiti de Mine nu puteti face nimic”. În realitate, rãmânem cu acest “nimic”, cei ziditi din nimic, din neant. De aceea si auzim nu o datã spunându-se, când cineva îsi dã obstescul sfârsit: “cutare a trecut în nefiintã” – în neant; am devenit filosofi ai neantului.

Dar ele, cele ale ogorului, vietuitoarele, adâncul, “omul tainic al inimii”, n-au oare glas, nu spun nimic? Nu cumva le auzim? Cãci dintru început Adam a fost chemat prin poruncã: “Poti sã gusti din toti pomii grãdinii”, cu întelesul dat de Sfântul Ioan din Damasc: “Gustã din toate un singur fruct: viata Mea”. Nu le auzim noi cum strigã: “noi, omule, suntem pentru tine Împãrtãsanie, Euharistie. Nu mã întina cu depãrtarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-mã, primeste-mã ca pe un sfânt dar! Pentru cã din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – strigã ogorul – se aduce pâinea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – strigã via – se alege vinul care devine sânge divin, al Împãrtãsaniei!”. Si odatã cu glasul lor cheamã Hristos: M-am pogorât din cer, din vesnicie sã Mã unesc cu tine si cu cele aduse din nimic, din neant, si pândite de neant, ca sã le dau si sã vã dau eternitate; întâi de toate, tie, omule, care te rogi în fiecare searã: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatãlui, Tu singur fiind desãvârsit, Iisuse Hristoase, pentru multã milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tãu, ci odihneste întru mine pururea, Cel ce esti pãstor bun al oilor Tale. Nu mã da ispitei sarpelui, nici nu mã lãsa în pofta satanei, cã sãmânta putreziciunii este întru mine...”. Da, sãmânta putreziciunii si a mortii, semãnatã de demon, prin care el vrea sã mã despartã de Tine, sã mã despartã de Viatã. Pentru care iarãsi mã rog cãtre Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viatã: “Nepãtatã, neîntinatã, nestricatã, pururea Fecioarã, a lui Dumnezeu Mireasã, care pe Dumnezeu-Cuvântul cu oamenii ai unit prin prea curatã nasterea ta, si firea cea lepãdatã a neamului nostru cu cele ceresti o ai împreunat…” (din rugãciunile pentru Sfânta Împãrtãsanie). O, auziti: firea fiecãruia dintre noi! Noi spunem adesea când ne vedem în slãbiciunea noastrã, în neputinta noastrã trupeascã: “Doamne, sãmânta putreziciunii este întru mine”. Deci, când te vezi în slãbiciune, gusti parcã sãmânta putreziciunii. Când te vezi falnic si mãret, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. Si într-un caz si în altul, despãrtit de Dumnezeu, esti cãzut. Fie cã te sminteste mãretia, bãrbãtia, frumusetea cuiva, fie cã te scârbeste neputinta, putreziciunea, care vezi cã e deja semãnatã de demon. Dar, dimpotrivã, când esti cu El la Cinã, atunci te împãrtãsesti. Fie cã e cuvântul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, fie rugãciunea (mai ales), în care vorbesti cu Cel vesnic, fie Împãrtãsania. Pentru care si zice Canonul Sfintei Împãrtãsanii (când citim sã ne cutremurãm, sã avem teologia rugãciunii, gândirea rugãciunii!): “Pâine a vietii vesnice sã-mi fie mie prea curat Trupul Tãu si prea scump sângele Tãu! Tãmãduieste toate pãtimirile mele!”. Iar dumnezeiescul Simeon Noul Teolog spune în rugãciunea lui: “Tu, Doamne, Tu, prin trupul si sângele Tãu, mã luminezi si mã faci pãrtas cu lumina. Strãlucesti în mine si mã faci pãrtas dumnezeirii Tale, fãrã pizmuire (adicã Tu nu esti pizmas pe mine, Doamne)”.

Adicã omul rãmâne doar în lumea aceasta; unul lângã ogorul lui, potrivit meseriei, altul lângã vietuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fãrã Dumnezeu. Rãmâi în lumea mortii. Desi toate dau cuvânt si slavã lui Dumnezeu. Simti parcã întreaga fãpturã: bobul de grâu, bobul de strugure, cum strigã: “Eu sunt Împãrtãsanie! Eu sunt Euharistie!”. Cãci strigã lanul de grâu: “din mine ia Hristos pâinea si o preface în trupul Lui” iar strugurele spune: “Din mine, din boabele mele ia Hristos si din vin face sângele Sãu”. Toate strigã, toate mãrturisesc cã sunt Împãrtãsanie. Ele strigã, iar noi nu auzim. Or numai în El e salvarea noastrã, viata noastrã. Si, dimpotrivã, fãrã El, rãmânem în lumea mortii. Cãci Dumnezeu – si aici este taina – a creat lumea aceasta, dar si-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodnã cu Dumnezeu. Si El a devenit Mirele Bisericii (asa Îl numeste si Scriptura, si Biserica) spre a ne cununa Lui; si faptele acestea sunt logodnã a Împãrãtiei.
Asadar – citim în Scripturã – a trimis stãpânul pe slugã: “Mergi în piete si în ulitele cetãtii, si cheamã-i pe schiopi, pe sãraci, pe lipsiti, pe toti”. Si i-a adunat si a venit sluga spunând stãpânului: “Mai este loc”. “Mergi atunci din nou, la uliti si la garduri (adicã la cei care, sãrmanii, se tineau de garduri ca sã poatã merge) si sileste-i sã intre, sã mi se umple casa!”. Si sluga i-a adunat.
Un cuvânt aici ne cere o judecatã si o întelegere mai adâncã: “Sileste-i sã intre”. Un mare teolog apusean, pe care din veneratie nu-l numesc, tãlmãceste acest cuvânt prin “forteazã-i sã intre”. El socotea la vremea lui cã aflã aici temei în Sfânta Scripturã pentru a forta pe eretici sã intre în Bisericã. Adicã în afarã e silirea, constrângerea, iar înlãuntru se naste convingerea. Acest teolog interpreta Sfânta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cautionând chiar violenta, care anuleazã vointa, libertatea constiintei, crezul lãuntric, deschizând astfel în istorie calea tragediilor inchizitiei. Si e stiut cã inchizitia s-a îndepãrtat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria” si asa S-a fãcut Om; si a poruncit ca întreg lucrul Bisericii în lume sã se împlineascã numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul însusi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii” din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretãri apusene, Sfântul Ioan Gurã de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic sãvârseste un pãcat de neiertat”. Si, unanim, Pãrintii rãsãriteni afirmã: “Un lucru nu-l sãvârseste Dumnezeu: Nu-ti impune sã-L iubesti”. Iar Sfântul Ioan Damaschin aduce o nuantã nouã: “În necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Dacã folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai în libertate este virtute; de aceea, adaugã Sfântul Vasile cel Mare:Dacã i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta”. În tinerete, pe la douãzeci de ani, cugetam si eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mântuire. Vreau, nu vreau, mântuieste-mã!”. Mai târziu mi-am dat seama – o datã mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfânt si a libertãtii; numai asa se câstigã virtutea (care înseamnã bãrbãtie; de la latinescul vir, viri – bãrbat).
Existã însã o “silire” pe care o accepti de bunã voie, despre care Sfântul Ioan Scãrarul spune: “Adevãratul crestin e o silire a firii”; si care te învatã sã adaugi mereu: “zel peste zel, râvnã peste râvnã, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvântul Mântuitorului, care zice: “Împãrãtia cerurilor se ia prin strãduintã, si cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 1, 12). La Cina Mântuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la împãrtãsirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu râvna si focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie în noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, si care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sã întâmpinãm acum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume!
Deci în Duhul Sfânt, în Duhul Adevãrului, în Duhul luminii si al iubirii divine este mãrturia adevãrului. Aceasta a însemnat porunca stãpânului: “Sileste-i sã intre”.Cãci adevãr zic vouã: Nici unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea”. Adicã nici unul din cei care au refuzat sã ia parte la cinã. Repet: în toatã fãptura e prezent Dumnezeu. Harul e legãtura de unire între lumea ziditã, creatã din nimic, si Cel Ce este Vesnicul Dumnezeu. Si numai legãtura mea cu Dumnezeu mã înaltã, mã împãrtãseste pe mine de vesnicia Lui. Si aceastã legãturã, împãrtãsire de vesnicia Lui, eu o dobândesc prin rugãciune (cãci eu mã rog Celui Vesnic), prin cuvântul Evangheliei (cuvântul vietii vesnice) si prin dumnezeiasca Împãrtãsanie, prin participarea, pãrtãsia mea la dumnezeiasca întrupare a Fiului lui Dumnezeu.
Un episcop a fost întrebat: “De care fapte se teme diavolul mai mult? Care sunt puterile care îl opresc pe el?”. Si acest episcop mãrturiseste cã i-au rãspuns chiar demonii: “Trei sunt puterile voastre, pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care îl poartã el atârnat de grumaz; altul e apa; iar altul e trupul lui Hristos”. Semnul si darul pe care-l poartã crestinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci; apa e taina sfântului Botez; trupul e dumnezeiasca Împãrtãsanie. Cei care se simt loviti, bântuiti de duhurile rele sã cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiesti.
Toate cele trei categorii – ogorul, vietuitoarele, omul – asa le vede si le cere Mântuitorul: sã fie ca o ofrandã adusã lui Dumnezeu. Sã mã simt totdeauna în starea aceasta de oferire, de jertfã. Nu în sensul mortii, pentru cã jertfa nu e moarte; e moarte numai a rãului, a pãcatului. Altfel, adânc, moartea este inconstientã;  jertfa o sãvârsesc constient. Jertfa e da; moartea e nu; jertfa e luminã, moartea este întuneric; jertfa e profetie, viziune a viitorului, a învierii; profetia mortii e groapa. Deci starea aceasta de jertfã, de oferire lui Dumnezeu – asa cum rostim la dumnezeiasca Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Tie Îti aducem de toate si pentru toate”; ale Tale sunt, Doamne, si ogorul, si vietuitoarele, si sotia sau sotul; dintru ale Tale, Tie Îti aducem de toate si pentru toate – aceasta a vrut sã spunã dumnezeiasca Evanghelie, în lumina Cinei, Evanghelia care e cititã astãzi tocmai pentru întâmpinarea venirii, întrupãrii Fiului lui Dumnezeu, când crestinii se spovedesc si se împãrtãsesc.
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: