Skip to content

Fara credinta nu putem cunoaste Adevarul

April 25, 2014
Hristos a inviat!
Programul slujbelor din saptamana aceasta in parohia Glasgow este urmatorul:
Sambata 26 aprilie incepand cu ora 18:00, Slujba Vecerniei Mari;
Duminica 27 aprilie incepand cu ora 9:00 Slujba Utreniei coninuata cu Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie.
Ne bucuram sa-l avem in mijlocul nostru, in acest sfarsit de saptamana pe parintele Cristopher Wallace.
Fără credinţă nu putem cunoaşte Adevărul

Duminica a 2-a după Paşti (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.

Hristos a înviat!

În această duminică, a doua după luminatul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Evanghelie după Ioan ne înfăţisează două dintre arătările Mântuitorului după Învierea Sa din morţi. Prin aceasta, sfânta noastră Biserică voieşte să ne încredinţeze că Hristos a biruit moartea prin puterea jertfei Sale şi a câştigat în trupul Său viaţa veşnică, viaţa Preasfintei Treimi, împărtăşită acum pentru prima oară oamenilor.

Prima arătare a Mântuitorului Hristos sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli a avut loc în seara zilei Învierii Sale (duminică seara), „acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor“ (Ioan 20, 19), adică în foişorul Cinei celei de Taină. Pentru ce însă nu li S-a arătat Domnul Hristos mai devreme Apostolilor, ci i-a lăsat să aştepte o zi întreagă, o aşteptare înfrigurată, plină de incertitudini? Urmărind cu atenţie textul Sfintelor Evanghelii şi având înaintea ochilor sufleteşti toate arătările de după Înviere ale Mântuitorului, vom descoperi minunata lucrare a proniei dumnezeieşti, care şi acum, ca de fiecare dată, ne învaţă cum trebuie să înţelegem, treaptă cu treaptă, apropierea tainică a lui Dumnezeu de noi şi a noastră de Dumnezeu.

Primirea credinţei în Iisus Cel înviat

Cea dintâi grijă a Mântuitorului Hristos după Înviere a fost aceea de a-i ridica pe Ucenicii Săi iubiţi la măsura deplinei credinţe în El, mai precis, în dumnezeirea Sa; pentru aceasta le-a cerut să creadă în primii martori ai Învierii Lui, femeile mironosiţe. Dar deşi Maria Magdalena le-a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul înviat, aceştia, „auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut“ (Marcu 16, 11). Tot astfel au reacţionat, după câteva ore, atunci când doi ucenici din rândul celor 70, Luca şi Cleopa, s-au întors de la Emaus cu bucurie mare pentru că au văzut, pe cale, pe Iisus Cel înviat, Care li s-a descoperit „la frângerea pâinii“, adică la prima Euharistie, săvârşită de Însuşi Hristos Mântuitorul. Sfântul Evanghelist Marcu notează cu amărăciune: „dar nici pe ei nu i-au crezut“ (Marcu 16, 13). Rostul acestor trimiteri la Ucenicii cei temători, făcute de Mântuitorul prin mironosiţe şi prin martorii de la Emaus, era acela ca Apostolii „să creadă prin auzire“, să se ridice de la planul simţurilor (văz şi pipăit) la planul credinţei; doar aşa ei ar fi fost pregătiţi să plece la propovăduire, cei chemaţi la credinţă şi la Sfântul Botez de către ei neputând vedea pe Domnul înviat, ci primindu-L doar prin puterea credinţei.

Atitudinea Mântuitorului faţă de cei 11 Ucenici, pe care El voia să-i transforme în Apostoli (trimişi), este aşadar de înţeles, în exprimarea aceluiaşi Sfânt Evanghelist: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat“ (Marcu 16, 14). Cu alte cuvinte, Iisus Domnul le-a cerut Ucenicilor exact ceea ce ei aveau să ceară celor cărora le vor propovădui cuvântul Evangheliei, cuvântul Vieţii: să creadă şi să mărturisească pe Hristos Cel înviat. Mai mult decât atât, Mântuitorul, în chip profetic, i-a avertizat pe Apostoli prin cuvintele: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi“ (Marcu 16, 16). Cel ce se va deschide sufleteşte şi va primi darul credinţei care vine de Sus, acela prin Botez va alege calea mântuirii; cel ce nu se va deschide la chemarea credinţei, nu doar că nu-şi va câştiga mântuirea sufletului său, dar va primi şi osândă de la Dreptul Judecător.

Îndoiala, boala credinţei adevărate

Tot din rânduiala tainică a lui Dumnezeu, unul din cei 11 Ucenici n-a fost prezent la venirea Mântuitorului Hristos din seara primei zile de după Înviere. Cel absent, Apostolul Toma, a adăugat la lipsa lui de solidaritate cu ceilalţi Ucenici respingerea bunei vestiri a Învierii lui Hristos, motivându-şi necredinţa prin cuvintele: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (Ioan 20, 25). Vina necredinţei lui era mai mare decât a celorlalţi 10, care se îndoiseră la rândul lor de cele spuse de femeile mironosiţe, căci cei care căutau acum să-l convingă sau să-l încredinţeze de realitatea Învierii Domnului erau înşişi Apostolii, care, ca şi Toma, fuseseră avertizaţi de trei ori de Mântuitorul în timpul propovăduirii că El va muri, dar va şi învia din morţi. La aceasta se putea adăuga şi întreita minune a celor trei învieri săvârşite de Hristos Domnul, cea din urmă chiar înaintea sfintelor Sale pătimiri, învierea lui Lazăr, anticipare a propriei Sale Învieri.

Cu toate acestea, îndoiala se strecurase în sufletul lui Toma, precum odinioară în sufletul lui Petru, pe când mergea pe apă, slăbindu-i credinţa cultivată de Însuşi Mântuitorul în sufletele Apostolilor timp de trei ani şi jumătate, credinţă întărită de El prin multe semne şi minuni. Refuzând mărturiile celor vrednici de crezare, adică ale celorlalţi Apostoli, necredinciosul Toma refuza în fond să facă saltul spiritual al depăşirii cunoaşterii prin simţuri, spre câştigarea cunoaşterii prin credinţă. A fost necesar ca Hristos Cel înviat să Se arate din nou, în acelaşi loc şi în aceleaşi condiţii, pentru ca Toma să fie încredinţat de Înviere, nu înainte însă de a primi mustrarea Mântuitorului pentru îndoiala sa în credinţă.

Venind în ajutorul înţelegerii încă slabe a Ucenicilor Săi, Mântuitorul Se arată din nou în mijlocul lor, intrând în chip minunat prin uşile care erau încuiate. Deşi erau obişnuiţi cu minunile pe care Fiul lui Dumnezeu întrupat le săvârşea spre confirmarea atotputerniciei Sale, Apostolii n-au înţeles din primul moment tâlcul acestei intrări minunate prin care Mântuitorul urmărea să-i încredinţeze nu atât de puterea lui dumnezeiască, cât de calitatea nouă a trupului Său transfigurat sau deplin pnevmatizat. Pentru trupul lui Hristos Domnul, Învierea n-a fost o simplă revenire la viaţă, ca în cazul lui Lazăr, al fiicei lui Iair sau al fiului văduvei din Nain, ci accederea la calităţi noi, necunoscute încă oamenilor: nestricăciunea, nemurirea, depăşirea oricăror constrângeri spaţiale şi temporale, într-un cuvânt viaţă dumnezeiască în trup omenesc! O astfel de Înviere este crezută, mărturisită şi aşteptată cu nădejde în Biserică şi de aceea ea nu mai lasă loc nici unei îndoieli, fiindcă ea echivalează cu intrarea în veşnica Împărăţie a Preasfintei Treimi.

Pentru ca să-l vindece pe Apostolul Toma de boala îndoielii în credinţă, Mântuitorul, din nesfârşita Lui iubire de oameni, îi cere acestuia să se încredinţeze prin simţuri de realitatea fizică a trupului Său, care purta semnele răstignirii, cerându-i însă să revină la credinţa mărturisitoare.

Părăsirea îndoielii şi recâştigarea credinţei puternice cu ajutorul lui Hristos Cel înviat

Mesajul pe care Mântuitorul Hristos îl adresează Ucenicilor Lui şi lui Toma este acelaşi din ziua Învierii Sale: „Pace vouă“ (Ioan 20, 26). Chiar şi numai aceste cuvinte, spuse cu putere dumnezeiască, ar fi fost suficiente să le amintească lor de cuvântarea de la Cina cea de Taină, prin care El le făgăduise aceeaşi pace divină, singura în stare să depăşească nesfârşitele certuri şi diviziuni omeneşti: „Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu“ (Ioan 14, 27). Făgăduinţa de atunci se transformă acum într-un dar divin, menit să rodească necontenit în sufletele celor chemaţi la cunoaşterea lui Hristos şi la unirea tainică cu El. Iar înainte de a porni la propovăduire, după ce vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus (Fapte 1, 8) în ziua Cincizecimii, Apostolii au făcut, cei dintâi, experienţa minunată a sălăşluirii păcii lui Hristos în ei, dovada cea mai puternică fiind însăşi transformarea lor din fricoşi în curajoşi, petrecută în timpul celor 40 de zile, în care Mântuitorul li S-a arătat de mai multe ori, fie în Ierusalim, fie în Galileea.

Mustrarea adresată lui Toma de Hristos Cel înviat i-a trezit celui dintâi glasul conştiinţei, recunoscând pe Domnul asemenea Mariei Magdalena. Mai mult însă, Toma va face dovada unei credinţe mărturisitoare prin cuvintele rostite cu toată fiinţa sa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20, 28). Avem în aceste cuvinte prima mărturisire de după Înviere a dumnezeirii lui Hristos, dar nu a unei dumnezeiri simple, ci a dumnezeirii întrupate, adică a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, jertfit şi înviat, Care şi-a împlinit lucrarea de restaurare a omenirii, compromisă de păcat, dăruindu-i prin harul Său mântuire şi viaţă veşnică.

Dar dialogul Mântuitorului cu Toma nu se încheie aici; urmează învăţătura Sa directă şi fără echivoc: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!“ (Ioan 20, 29). Hristos Cel înviat acceptă întoarcerea la credinţă a lui Toma şi implicit mărturisirea de credinţă făcută de el; dar fericeşte pe cei care, fără să-L fi văzut înviat, au crezut primilor vestitori ai Învierii, care au fost sfinţii îngeri de la mormânt, apoi mironosiţele femei şi, după ele, Luca şi Cleopa. Există însă în cuvintele Mântuitorului şi o dimensiune profetică: sunt declaraţi fericiţi cei care de acum înainte vor primi Evanghelia Învierii crezând în mărturiile Apostolilor şi ale urmaşilor acestora, fără să-L fi cunoscut direct pe Domnul Hristos. Cu adevărat sunt fericiţi cei ce primind darul credinţei îl vor fructifica, acceptând şi mărturisind fără nici o urmă de îndoială tot adevărul despre Mântuitorul, adică despre întruparea, jertfa şi Învierea Sa, ultima fiind chezăşia învierii noastre celei de obşte. Iar regula de aur a religiei creştine va fi aceasta: credinţa cea singura adevărată este credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, în Tatăl Său Cel ceresc şi în Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede şi în Fiul Se odihneşte, adică rămâne cu iubirea Sa cea veşnică, nedespărţit de El.

Capitolul al 20-lea din Evanghelia Sfântului Ioan, în care se relatează episodul primelor arătări ale Mântuitorului după Înviere, se încheie cu revelarea scopului însuşi al Evangheliilor: „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţă în numele Lui“ (Ioan 20, 31). Astăzi sunt în lume mulţi oameni care nu se îndoiesc de existenţa istorică a lui Iisus, Cel din Nazaretul Galileii. Unii dintre ei, în schimb, au serioase îndoieli asupra dumnezeirii Lui, asupra Învierii Lui, asupra veşniciei Lui ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“, cum mărturisim noi în Simbolul credinţei sau Crez. Prin această îndoială în credinţă ei se aseamănă Apostolului Toma, rămânând la o cunoaştere empirică, eficientă doar în lumea materială, şi nici acolo în totalitate. Acest lucru nu poate fi valabil în religia revelată de Dumnezeu, religia creştină, unde raţiunea, primul dar divin al cunoaşterii umane, trebuie unit cu credinţa, cel de-al doilea dar divin al cunoaşterii. Doar unite între ele şi întărite de cel de-al treilea dar, superior celor două, care le potenţează şi le desăvârşeşte pe cele două, ele asigură cunoaşterea adevărului mântuitor, deschizându-se pentru primirea Descoperirii de Sine a lui Dumnezeu.

Hristos ne cere credinţă puternică, neîndoielnică, lucrătoare şi mărturisitoare

Celui necredincios sau slab în credinţă ori îndoielnic îi vor rămâne străine şi de neatins minunile lui Dumnezeu, fiindcă refuză credinţa cea adevărată şi mântuitoare, mărturisită de-a lungul istoriei Bisericii creştine de mii de mucenici, cuvioşi şi sfinţi. Cu cei ce resping credinţa deplină în Mântuitorul Hristos şi în Preasfânta Treime se împlinesc cuvintele de avertizare ale prorocului Isaia, citate şi confirmate de Iisus Hristos: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă (să se pocăiască, n.n.) şi Eu să-i tămăduiesc pe ei“ (Isaia 6, 9-10; Matei 13, 14-15).

A te apropia, prin rugăciune şi prin credinţă, de Dumnezeu înseamnă a-ţi deschide mintea spre a fi luminată prin cunoaşterea Lui, a-ţi uni voinţa cu voinţa Lui prin ascultare mântuitoare, a-ţi pune lucrarea la dispoziţia Lui, pentru ca El să împărăţească întru tine, neştirbindu-ţi demnitatea sau libertatea, ci dimpotrivă, ridicându-te la vrednicia de fiu după har. Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a învăţat pe Apostolii Săi, şi prin ei pe noi toţi, să unească rugăciunea cu credinţa atunci când cer ceva de la Dumnezeu, pentru a li se împlini cererea: „Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea“ (Marcu 11, 24). Credinţa reprezintă împlinirea nădejdii puse în Dumnezeu, încrederea neclintită în mila Lui iubitoare şi vindecătoare, în dragostea Lui părintească, aceeaşi în toate împrejurările vieţii noastre. Chiar înainte de a ni se împlini rugămintea adresată Lui, noi L-am câştigat pe El ca Persoană dumnezeiască, plină de iubire de oameni, iar Dăruitorul este totdeauna mai de preţ decât darul oferit. Numai aşa credinţa în Dumnezeu se descoperă a fi relaţia permanentă cu El, plină de iubire fierbinte şi de speranţă neînşelătoare, credinţă pe care au avut-o în cel mai înalt grad sfinţii mucenici, care lăsând toate, asemenea Apostolilor, i-au urmat lui Hristos, Mirele ceresc, dobândind în schimbul vieţii celei vremelnice viaţa şi comuniunea cu El în veşnicie.

Prin credinţă, nădejde şi iubire Îl vedem şi noi astăzi pe Hristos Domnul

Creşterea în credinţă mărturisitoare conduce la creşterea în iubirea responsabilă faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. Credinţa statornică izvorăşte iubire statornică faţă de Dumnezeu-Sfânta Treime, ceea ce reprezintă o unire spirituală a noastră tot mai strânsă cu Dumnezeu. „Numai cine experiază iubirea statornică experiază pe Dumnezeu“. A spune: „cred în Tine, Doamne“, înseamnă a spune: „Te iubesc, Doamne“; Te iubesc pentru că Tu eşti iubire; Tu eşti scăparea mea, pentru că în iubirea faţă de Tine am viaţă; Tu eşti Cel ce m-a adus la viaţă, mă susţine în ea, mă conduce spre plinătatea vieţii şi spre veşnicia ei. Altfel mă scufund în moarte“.

Pentru Sfinţii Apostoli perioada celor 40 de zile dintre Învierea şi Înălţarea Domnului a însemnat o creştere decisivă în credinţa şi în iubirea lor faţă de Mântuitorul Iisus Hristos. Acum au înţeles ei toate Scripturile care erau despre El, adică toate profeţiile mesianice; acum au mărturisit pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om deplin; acum au făcut experienţa iubirii Lui milostive, care întăreşte credinţa şi împlineşte nădejdea; acum au primit de la El Tainele Bisericii, puterea de a boteza şi de a ierta păcatele. Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu întrupat i-a înviat şi pe ei cu sufletul, ancorându-i pentru tot restul vieţii în credinţa mărturisitoare şi în dragostea totală faţă de Hristos.

Să folosim şi noi acest răstimp mântuitor, mărturisind tuturor minunea Învierii Domnului, credinţa recâştigată a Apostolilor, tainele credinţei noastre ortodoxe şi îndeosebi iubirea milostivă a Preasfintei Treimi, descoperită nouă de Domnul Hristos, cerând de la El prin rugăciune să ne dăruiască credinţă puternică şi statornică, pe care să o întrupăm în fapte bune faţă de aproapele nostru, în iertarea celor ce ne greşesc, în iubire plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, Părintele nostru Cel ceresc. Amin

 

Articol preuluat de pe : http://ziarullumina.ro/evanghelia-de-duminica/fara-credinta-nu-putem-cunoaste-adevarul

Parohia ” Intampinarea Domnului ”,
Glasgow, G32 9AH; 111 Killin Street;
Charity number: SC042348
No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: