Skip to content

Omul rupt de Dumnezeu este stăpânit de diavoli

July 12, 2014

Duminica a 5-a după Rusalii (Matei 8, 28-34; 9, 1)

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte, atât de cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi, iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi îndată toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa.

Pericopa citită la Sfân­ta Liturghie din Duminica a 5-a du­pă Rusalii pleacă de la o întâlnire: cea dintre Mân­tuitorul Hristos şi doi dintre locuitorii Gadarei. Evan­ghe­listul Luca vorbeşte doar de u­nul, probabil cel mai violent (Lu­ca 8, 26 – 39). De fapt, ce se în­tâmplase? Mântuitorul pre­di­­case pe partea vestică a lacului Ghenizaret. Fusese o zi pro­ba­bil obositoare, cu lume mul­tă, cu căldură excesivă. Şi tru­pul îşi cerea partea lui de o­dih­nă. Ca atare, trece cu corabia în părţile Gadarei, care astăzi ar fi zona de dincolo de lac, în par­tea iordaniană sau poate mai la nord, în ţinutul Golan. A­colo, ţinutul este pustiu, des­tul de sărăcăcios şi muntos. To­tul este doar stâncă şi piatră, ca­re parcă se taie în mare. Este spa­ţiul de dincolo de Iordan, iar pen­tru evlavia evreului cumin­te, acest loc nu reprezenta Ţara Sfân­tă, nu era ţara în care curge lapte şi miere, pentru că nu era cuprins între Iordan şi Ma­rea Mediterană, adică nu fă­cea parte din Canaanul pro­mis. Nici Moise nu trecuse de Ior­dan, ci doar privise de pe mun­tele Nebo frumuseţea Ţării Sfin­te. În schimb, pe aici trecea, mai la nord, drumul cara­va­­­nelor, care veneau dinspre Ba­bilon spre Siria şi de aici în jos spre Egipt şi spre Arabia Fe­lix. Era zona propice pentru cum­părări şi vânzări, fiind spa­ţiul de comerţ prin excelenţă.

Dorinţa de câştig fără măsură şi nepăzirea poruncilor izolează

Mai mult, populaţia de aici era una amestecată. Ştim cu to­­ţii că pentru evrei puritatea et­­nică avea dimensiuni religi­oa­se. Profeţii luptaseră din răs­pu­­teri ca neamul să nu se a­mes­­tece cu amaleciţi, cu moa­biţ­i, cu filisteni sau cu alţi ve­cini, care puteau să le distrugă fi­­inţa etnică şi să le altereze cre­­dinţa. Pe undeva aveau drep­­tate, deoarece fibra curată a neamului evreu în Vechiul Tes­­tament însemna şi păs­tra­rea revelaţiei autentice pe care Dum­­nezeu o transmisese prin ei către umanitate. Tot ceea ce era dincolo de Iordan era ames­te­­c­at cu astfel de populaţii, care nu aveau regulile evreilor au­ten­­­tici, în privinţa consumului de carne de porc. Deci, ga­da­re­nii se ocupau de creşterea, con­su­­marea sau comercializarea că­r­­nii de porc, deoarece era o sur­­să sigură de câştig sau de hra­­nă. Porcul se adaptase con­di­ţ­iilor de climă şi de hrană, de a­­c­eea, nu necesita o implicare prea concretă în creşterea lui, de­­cât simpla lăsare să pască în a­­fa­ra oraşului. Tot în afara ora­şu­­lui Gadara se afla şi cimiti­rul, iar aici fuseseră expediaţi doi îndrăciţi, care prin com­por­ta­­­mentul lor deveneau un pericol pentru locuitori. Ei trăiau prin morminte, în aşa-numitele peş­­teri mortuare, care se ciopleau în stâncă şi se pregăteau pen­­tru a fi depozitate cada­vre­le. Era o practică de a avea mor­­mânt săpat în stâncă, mai ales între cei bogaţi (iar ga­da­re­nii se puteau numi oameni în­stă­­riţi), deoarece aceasta în­sem­­na şi un respect pentru cel mort, dar şi o etalare a posibi­li­tă­­­ţilor financiare.

Definiţia pe care Evan­ghe­lis­­tul Luca o oferă celui mai fe­ro­­­c­e dintre îndrăciţi este foarte du­­ră: „haină pe el nu mai pu­nea, în casă nu mai locuia, ci doar în morminte“ (Luca 8, 27). Es­­te definiţia demonizatului de ori­­ce fel şi din orice timp. Omul ca­­re este stăpânit de cel rău, prin patimi, nu mai poartă hai­nă. Haina baptismală este a­proa­­pe lepădată, este zdren­ţă­ri­­tă şi murdară. Chiar şi pe­ce­tea Duhului dispare. De aceea, ne rugăm la botez „păzeşte-i ar­­vuna nefurată“, adică să nu îi dispară arvuna Duhului prin pa­timi. Haina botezului se dis­tru­ge, iar omul rămâne doar zdren­ţe şi lanţuri, legături şi mur­dărie.

Faptul că locuia prin mor­min­te şi nu în casă arată că o­mul pătimaş, stăpânit de dia­vo­lul, fuge de comuniune, de lo­cul dialogului, de casa unde stă o­mul normal, creştinul autentic, de biserică şi îşi doreşte mai de­grabă singurătatea patimii sa­le. El ajunge la maximum de e­­goism, de relaţie non-dialoga­lă cu semenii. Aceştia sunt cel mult obiecte ale obsesiei sale şi nu persoane de dialog sau de co­muniune. Aceasta este starea o­mului rupt de Dumnezeu şi de oa­meni. Patima stă lângă pati­mă şi lângă murdărie. Demo­ni­za­tul stătea lângă turma porci­lor. Aici multă lume era în­dră­ci­tă, nu doar cel care locuia în mor­minte. Erau îndrăciţi în pri­mul rând gadarenii, prin pof­ta de înavuţire cu orice preţ. Şti­au că porcul nu este un animal curat în mentalitatea iu­da­i­că şi to­tuşi făceau comerţ cu el, fă­ceau bani din acest animal o­di­os pentru religiozitatea locului.

Întâlnirea demonizatului cu Hristos este de fapt întâlnirea pătimaşului cu Dumnezeu

Sunt mai multe etape în ca­drul acestui eveniment. În pri­mul rând apare scandalizarea. Cum? De ce mă chinuieşti? Ce ai cu mine? Du-te! Lasă-mă în pa­ce! Apoi urmează confrun­ta­rea. Ochii lui Hristos îl privesc pro­fund, mâna Lui se ridică şi prin­tr-un gest demonii fug. To­tul pare dur şi cutremurător. U­ne­ori se cade la pământ, de­mo­­nizaţii par aproape morţi, ca şi tânărul care făcea spume la gu­ră. Este cutremurătoare u­ne­ori întâlnirea cu Dumnezeu, mai ales atunci când sunt patimi în noi. Apoi vin vindecarea şi eliberarea conştiinţei. Începi să pluteşti. Eşti liniştit, ca un co­pil nou-născut la sânul ma­mei. Şi în cele din urmă ră­mâ­ne dorinţa de a sta lângă Hris­tos. Aceleaşi erau şi etapele de­mo­­nizatului din Gadara: la în­ce­put rebeliunea, atacarea ideii de divinitate, de sfinţenie, apoi vin­decarea, fie ea şi cu pagube co­laterale, care par valoroase pen­tru lumea materială, dar ne­valoroase pentru lumea lui Dum­nezeu, şi, în fine, dorinţa de a rămâne lângă Dumnezeu.

Hristos este alungat din cetate pentru vindecarea demonizatului

De reţinut este şi com­por­ta­men­­tul semenilor din Gadara. În loc să apară mulţumirea pen­tru vindecarea unui confra­te de-al lor, latura materială a pri­mat: du-te de la noi, a ră­su­nat vocea în unanimitate a ce­lor care priveau mai degrabă la­cul unde se înecaseră porcii, de­cât să privească faţa lui Hris­tos şi pe cel vindecat stând jos la picioarele Lui. Este men­ta­litatea egoistă pe care o pu­tem vedea în lumea consumis­tă, în care nimeni nu se mai de­ran­jează de prezenţa infirmă a se­menului, de suferinţa lui, în­să este foarte deranjată dacă in­teresele financiare sunt afec­ta­­te. Este maximum de egoism: să nu mai ai milă de un om, ci doar de propriul tău buzunar, ca­re îţi conferă plăcerile şi sen­zu­­alismul hedonist. Nimeni nu mai privea la bietul om, vindecat, curat, îmbrăcat şi întreg la min­te, care plângea de bucurie la picioarele Mântuitorului, ci toţi îşi făceau calculele cât au pierdut de pe urma acestei întâm­plări. Tema este mai actuală de­cât oricând.

Omul căzut nu mai atrage a­ten­ţia. Lumea s-a opacizat în per­cepţia semenului. Este un fel de tăbăcire a sentimentului de compasiune umană. Relaţia din­tre oameni are în vedere ide­ea de profit şi câştig. So­cie­ta­tea ne-a învăţat că suntem cel mult cifre de statistică, iar la­tura economică ne demon­strea­­ză că avem valoare doar câ­tă vreme producem şi suntem apţi de muncă. În momentul în care nu mai putem, suntem eliminaţi din sistem. Ca a­ta­re, am început să ne privim e­conomic şi în termeni de profi­ta­bilitate, de rentabilitate. O­mul de lângă noi are valoare, da­că îmi aduce un profit material. Dacă nu, îl ignor.

Comuniunea, starea sănătoasă a omului

Biserica, în înţelepciunea sa di­vină, ne arată că nu suntem nici cifre şi nici indivizi econo­mici, ci suntem fiinţe dialogale, ca­re depind mult de relaţia ver­ba­lă. Cu siguranţă că este ne­voie de o redefinire a omului şi a societăţii umane, adică să ne re­definim ca persoane, ca feţe di­alogale. Astăzi, din păcate, a­sis­tăm la indivizi monologali. Mai mult ca oricând asistăm la o inflaţie de cuvinte. Fiecare vor­beşte la un telefon, fiecare co­munică prin mijloacele mass-me­dia. Niciodată nu a existat o in­flaţie mai mare de cuvinte. Ni­ciodată nu a fost o mai mare ri­sipă de cuvinte, astfel încât am ajuns în situaţia în care toa­tă lumea vorbeşte, dar par­că nimeni nu mai ascultă. Sun­tem marcaţi de o verbalitate sea­că şi sterilă. Cuvinte fără rost. Şi totuşi parcă nu mai e­xis­­tă dialog. Or, tocmai dialo­gul şi verbalitatea interumană re­prezintă definiţia societăţii u­mane. Prin logosul nostru ne a­propiem de Logosul divin, în­să numai în momentul în care lo­gosul sau cuvintele noastre sunt creaţionale, ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Asta nu în­seam­nă să creăm cosmicitate, ci să cre­ăm frumosul. Atunci când Sfân­tul Apostol Iacov vorbeşte de­spre rolul limbii (Iacov 3, 9-12), o consideră ca fiind şansa, dar şi pericolul cel mai mare pen­tru fiinţa umană. Poate fi e­le­mentul doxologic din om, ca­re laudă şi slăveşte pe Dum­nezeu sau, din păcate, poate fi e­lementul blasfemiatoriu, care spurcă totul.

Verbalitatea umană poate fi do­xologică sau blasfemiatoare şi se pare că varianta a doua es­te mai pregnantă în socie­ta­tea consumistă. Se vorbeşte blas­femiatoriu în momentul în ca­re Dumnezeu nu este lăudat de limba umană. Sau în mo­men­­tul în care nu descoperim sla­va divină în creaţie şi în u­ma­nitate, ci vedem doar negati­vi­tatea şi răul pe care îl pro­pa­găm prin chipurile noastre schi­monosite sau prin cuvântul mur­dar. Zilnic ni se injectează prin mijloacele media urâtul în lim­baj sau în comportament. Zil­nic simţurile noastre sunt a­nes­teziate prin păcat sau prin mi­zeria transmisă în mod pro­gra­­mat, cu un singur scop: să fa­cem rating. Nimeni nu mai es­te interesat de frumos, ci de… ra­ting, iar acesta se face prin pre­zentarea urâtului, care este mai şocant şi mai atractiv decât frumosul.

Redescoperirea frumosului

Ar trebui din aproape în a­proa­pe să ne reînvăţăm sim­ţu­ri­le noastre cu frumosul, cu ele­men­tele care mai creează emo­ţia sacrală şi estetică. Avem ne­voie de un control al simţurilor noas­tre pentru a nu fi demoni­za­te şi infestate cu urâtul. A­vem nevoie de o reeducare a sen­sibilităţii umane. Din pă­c­a­te, suntem poporul care se uită cel mai mult la televizor din Eu­ropa şi asta arată că suntem niş­te oameni pe care mass-media îi poate manipula uşor. Sun­tem oameni care nu mai a­v­em timp de dialog şi de frumos, nu mai avem timp de ru­gă­ciune şi de meditaţie, ci stăm ore în şir să privim şi să ne ten­sio­­năm pe marginea certurilor po­litice fără rost, care aproape toate se derulează sub deviza: dă-te jos să mă pun eu!

Cred că trebuie să reve­nim la frumuseţea oamenilor de odinioară. Chiar dacă pur­tăm mijloacele de comunicare în buzunare, chiar dacă ne stă te­levizorul pe masă, să fim to­tuşi oameni ai selecţiei. Să cău­tăm ceea ce merită văzut şi au­zit, căci timpul vieţii este atât de scurt, încât nu merită pierdut cu fleacuri. Să nu ne tran­s­for­­măm în gadareni con­su­mişti, care să avem doar sco­puri strict materiale: porcii ma­te­­riei şi insensibilitatea faţă de se­men. Linia pe care societatea ne-o trasează, ca un fel de mo­dă, este din păcate insensibi­li­ta­­tea faţă de semen şi senti­men­­tul că Dumnezeu este ceva in­comod, care trebuie lăsat de­o­­parte. Nu. Să ne deschidem spre lumea frumosului pe care să nu aşteptăm să ne-o ofere al­ţii, lumea din afară, căci nu o va face, ci noi, acolo, în pe­ri­me­trul nostru existenţial, în că­su­ţa noastră. Să realfabetizăm su­fletele noastre cu atmosfera de odinioară în care bătrânii noş­tri ştiau să povestească lucruri frumoase unii cu alţii, sea­ra, după care să îşi spună îm­preună rugăciunile şi să se o­dihnească. Care ştiau să spu­nă Tatăl nostru, la masă, şi a­poi capul familiei să facă cruce pes­te pâinea care se împărţea ce­lor din jurul ei. Să redes­co­pe­rim profunzimea salutului Doam­ne, ajută!, care ar trebui să devină singurul salut autentic, românesc, care ţine de tra­di­ţia de odinioară.

Ce frumos ar fi să redes­co­pe­rim autenticul românesc şi creş­tinesc al familiei care mer­g­ea du­minică de duminică la bi­se­ri­că, după un ritual bine sta­bilit. Pri­mul care ieşea din ca­să spre bi­serică era tatăl, ca­re mergea cu hainele de bise­ri­că şi cu trai­s­ta specială pentru dus prescu­ră. El mergea din timp ca părintele să scoată mi­ri­da din prescu­ra familiei, astfel ca toată căsuţa lui să stea pe Sfântul Disc, în fa­ţa lui Hris­tos, a Maicii Dom­nu­lui şi a tu­turor sfinţilor. Apoi venea la L­iturghie şi femeia lui, cu ceata de copii, care trebuiau îm­bră­­caţi şi pregătiţi pentru sluj­bă. To­ţi ieşeau luminaţi la faţă de la Liturghie. Asta era imagi­nea oa­menilor de odinioară. O mai ve­dem noi astăzi? Din pă­ca­te, nu. Idolul nostru a devenit tele­vi­zorul, fiecare cu idolul lui, în­tr-o izolare verbală şi fiinţială deplină.

Cred că singura noastră şan­să de a ne recupera este să nu ui­­tăm că avem o responsa­bi­li­ta­te a frumosului şi a divi­nu­­lui în ar­ealul nostru existen­ţi­al. De la o­mul simplu la cel ca­re mus­teş­te de cultură, avem res­pon­sa­bi­li­ta­tea de a recrea at­mosfera sa­cră în viaţa noas­tră şi în socie­ta­tea noastră. Să reînvăţăm să vor­bim unii cu al­ţii, să ne sa­lu­­tăm cu Doamne, aj­ută!, să gân­­dim frumos unii des­pre alţii. Es­te şansa noastră de a nu ne tran­sforma în Ga­da­ra consu­mis­tă a mileniului a trei­lea. Alt­fel vom deveni o bia­tă gloată, de cifre u­ma­ne, bune doar în cam­panii elec­torale, mo­miţi şi pă­că­liţi de fie­care da­tă, care vom trăi permanent cu ideea că va veni o dată în care va fi altfel… iar acel alt­f­el nu va fi niciodată, deoa­rece nimeni nu are această sin­ce­ri­tate faţă de bietul om. Bi­se­­ri­ca trebuie să redevină spa­ţiul în care acea via­ţă altfel să fie reală. Adică să trăim ca Lot într-o So­domă a urâtului. Să trăim frumos, iar frumosul nostru va fi conta­gi­­os, chiar dacă nu va fi observat de mass-media cea cău­tă­toa­re de rating, va fi ob­servat de cei de lângă noi, care vor spu­ne ca odinioară: ce frumos tră­iesc aceşti creştini… ce ma­me minu­nate au… ce fa­milii u­ni­te şi bine­cu­vântate… ce feri­ci­­re poţi vedea pe feţele lor! Şi to­tul plecând de la Liturghia lui Hristos, care să de­vină li­tur­­ghia ochilor noştri, liturghia bu­zelor, a minţii şi a întregii noas­tre existenţe.

sursa: ziarul lumina.

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: