Skip to content

Doar trei paşi până la Dumnezeu

August 9, 2014

Doar trei paşi până la Dumnezeu

pr. Constantin Sturzu  – preluat de doxologia.ro
Dacă îndrăznim să spunem, precum Petru: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă” (Matei 14, 28), atunci ne ridicăm, cu adevărat, la măsura demnităţii noastre. Pentru că Dumnezeu asta vrea de la noi: să avem o întâlnire ca de la Persoană la persoană, să îndrăznim să cerem a face ceea ce-L vedem pe Domnul făcând, să păşim peste toate furtunile iadului cu ochii ţintă la El. Numai aşa are loc vederea lui Dumnezeu, desăvârşita întâlnire cu Dumnezeu. Acesta este “testul persoanei”.

Dumnezeu şi omul. O temă care le cuprinde pe toate. Pe care, dacă n-o desluşim cum se cuvine, ne ratăm întreaga existenţă. Omul poate încerca să spună câte ceva despre Dumnezeu, dar de fiecare dată va rata subiectul, deşi adesea este atât de aproape. Dumnezeu vorbeşte necontenit omului, dar el nu poate asculta, e prea ocupat cu propriile-i gânduri. Dacă ar avea capacitatea de a se deschide către Dumnezeu, ar primi răspunsurile pe care le caută… Şi se poate porni de oriunde, de la orice eveniment din viaţa noastră, de la orice gând sau trăire, de la orice informaţie pe care o primim, indiferent de “canalul” pe care ni se transmite. Dar, mai ales, putem primi răspunsuri aplecându-ne asupra Evangheliilor, chiar şi când acestea, aparent, au alt subiect decât cel care ne interesează pe noi. Cum e şi pericopa ce se va citi în biserici mâine, la duminica a noua după Rusalii. Ni se relatează (la Matei 14, 22-33) despre furtuna care s-a iscat pe mare şi care acoperea de valuri corabia în care se aflau ucenicii Domnului, despre mersul pe mare al lui Mântuitorului, despre îndrăzneala lui Petru de a cere să meargă pe apă şi, în final, despre potolirea furtunii. Acest moment, dimpreună cu cel premergător, cuprinde întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu. E o poveste de dragoste ce se poate structura în trei paşi (ce implică, fiecare, un “test”).

Testul confortului şi al plăcerii

Momentul amintit mai sus (al potolirii furtunii pe mare) este precedat de înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti, din care s-au săturat, în pustie, “ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii”. Mulţimea aceasta, de care îi era milă Domnului, era acum vindecată şi hrănită, şi trupeşte şi sufleteşte. Primise aceste daruri pentru că avusese îndrăzneala de a-L urma pe Iisus fără a sta pe gânduri, fără a se asigura că are cu ce se hrăni pe drum, fără a-şi pune problema ce lasă în urmă, acasă. Aşadar, primul pas al omului spre a-L cunoaşte, cu adevărat, pe Dumnezeu este unul în care lasă în urmă tot, renunţă la avere, poziţie socială, preocupări de orice natură, etc. – spre a se îndrepta către Cel pe care-L mărturiseşte ca Mântuitor (sau Eliberator). Acest tip de renunţare poate fi pentru întreaga viaţă (cazul mai ales al monahilor, al pustnicilor) sau este unul caracteristic doar momentului de convertire, de întoarcere spre Dumnezeu. E un soi de nebunie în care eşti dispus să renunţi la orice pentru a te îndrepta spre Cel căutat, cu pasiunea cu care cel ce se îndrăgosteşte orbeşte lasă toate spre a se întâlni cu persoana iubită. Iar întâlnirea e una cu adevărat terapeutică. Te vindeci de toate rănile dobândite în lume şi primeşti cuvânt de învăţătură pentru toate luptele ce vor urma de acum încolo.

O dată pus pe picioare şi înarmat duhovniceşte, eşti slobozit. La timp pentru a nu face din Dumnezeu un reper lumesc, precum aceia din pustie care ar fi vrut să-L ia cu sila “ca să-L facă rege” (cf. Ioan 6, 15). Dacă accepţi această “slobozire” în lume (sau întoarcere la cele lumeşti), te asemeni mulţimilor care au acceptat să revină la casele lor. Dacă însă tu te încăpăţânezi să rămâi cu Hristos, chiar şi când El pare că pleacă din viaţa ta, te asemeni apostolilor, care nu au vrut să plece – de aceea ni se şi spune că Mântuitorul “a silit pe ucenici să intre în corabie” (cf. Matei 14, 22). Fie că accepţi cu uşurinţă depărtarea de Dumnezeu, fie că te lupţi pentru a rămâne cu Dânsul, acest moment de încercare tot survine. De ce? Pentru că Dumnezeu ne respectă prea mult pentru a ne ţine “legaţi” de El printr-un ataşament bolnav, printr-o iubire a noastră interesată sau cumpărată, indiferent cum. El nu doreşte să-I căutăm prezenţa doar pentru că ne-a hrănit cu pâine şi ne-am săturat (cf. Ioan 6, 26) sau pentru că eram bolnavi şi ne-am vindecat. Ne copleşeşte cu multe daruri, dar, după aceea, ne redă libertatea, ne “slobozeşte”, “dispare” cumva din viaţa noastră (iar noi nu mai beneficiem de darurile Sale ca atunci când era cu noi, adică printr-un soi de “gratuitate”/”pomană”).

Acesta este şi primul semn mai evident că ne preţuieşte ca persoane, ca parteneri egali de dialog, ca fiinţe ce au dreptul de a oferi (sau nu) iubirea lor altora. Nu dă semne de îndepărtare pentru că nu ne iubeşte, ci “pleacă” tocmai pentru că ne iubeşte prea mult şi nu vrea să ne sufoce. Ne oferă acel “spaţiu de manevră” în care noi să putem opta, să facem alegeri, în deplină libertate, nu sub influenţa vreunui dar, oricare ar fi el. Aici, precum se vede şi în textul scripturistic, cei mai mulţi preferă “calea cea largă”, întorcându-se la ale lor. Aceştia încă nu au capacitatea şi nici dorinţa de a-L iubi pe Hristos (ci mai degrabă iubesc darurile Lui). Sunt cei care au picat primul “test”, cel al confortului şi al plăcerii. Ei au însă neştirbita şansă ca, după o vreme, să-şi întoarcă inima către El, cu o iubire ce va creşte în mod firesc şi dezinteresat.

Testul fricii şi al deznădejdii

Cei mai puţini (în pericopă – ucenicii Domnului), neprimind să se despartă, vor fi urcaţi în corabie (adică în Biserică). Ei trec la o altă etapă a încercării iubirii lor faţă de Dumnezeu. Au primit acum putere să navigheze şi să învingă valurile şi furtunile pe care le iscă în viaţa noastră demonii, duşmanii neînduplecaţi ai omului. E absolut necesar să trecem şi prin această etapă. E cea în care ne consolidăm încrederea în Domnul, în care învăţăm cum să biruim frica şi să ne recâştigăm dreptul de a fi stăpâni peste pământul care nu ne mai ascultă, după căderea protopărinţilor. De altfel, şi Adam cu Eva au trecut prin această încercare şi au preferat să asculte vocea şarpelui (a diavolului) în loc să rămână cu Dumnezeu.

Deşi o numim tot ca fiind un test sau o etapă, asta nu înseamnă că Dumnezeu ne aruncă într-o competiţie, din care doar învingătorii primesc premiul îndumnezeirii. Ci, prin astfel de cuvinte, care ne sunt familiare, trebuie să înţelegem că e vorba despre un alt moment în care se manifestă deplinul respect al lui Dumnezeu pentru libertatea noastră… Noi spunem (precum ucenicii) că vrem să fim cu El şi că nu vrem să plecăm de lângă Dânsul. Dar dacă am avea iarăşi “spaţiu de manevră”, cum ne-am comporta? Am fi noi consecvenţi cu alegerea noastră? Sau ne înfricoşăm/deznădăjduim şi nu mai credem în prezenţa (chiar în existenţa) Lui? Acesta este aşa-numitul “test al fricii şi al deznădejdii”. Prin el au trecut toţi sfinţii, prin el vom trece şi noi.

Testul persoanei

Iar când totul atinge punctul culminant, când pare că Dumnezeu chiar nu mai e prezent, atunci El îşi face iarăşi apariţia într-un mod în care noi Îl putem percepe (nu că nu ar fi fost tot timpul cu noi, ci noi nu-L mai vedeam). E posibil să fim şi mai înspăimântaţi în acel moment, după cum şi ucenicii “de frică au strigat” (Matei 14, 26). La strigătul nostru însă, El ne va răspunde, cu siguranţă: “Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi” (Matei 14, 27). Iar acum e partea finală a călătoriei noastre către inima lui Dumnezeu. Dacă noi rămânem “în barca noastră”, starea noastră nu se schimbă. Dar dacă îndrăznim să spunem, precum Petru: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă” (Matei 14, 28), atunci ne ridicăm, cu adevărat, la măsura demnităţii noastre. Pentru că Dumnezeu asta vrea de la noi: să avem o întâlnire ca de la Persoană la persoană, să îndrăznim să cerem a face ceea ce-L vedem pe Domnul făcând, să păşim peste toate furtunile iadului cu ochii ţintă la El. Numai aşa are loc vederea lui Dumnezeu, desăvârşita întâlnire cu Dumnezeu. Acesta este “testul persoanei”.

Pe Dumnezeu nu-l poţi iubi cu adevărat decât atunci când devii conştient de libertatea pe care o ai şi pe care o exersezi ca atare. E o libertate care include şi dreptul de a-L refuza… Din respect şi din desăvârşită iubire faţă de noi, Domnul va căuta permanent să alunge din viaţa noastră orice element care ne-ar putea constrânge sau determina să-L iubim. Iar “testul final” al relaţiei de iubire cu Dumnezeu, este cel în care noi ne conştientizăm statutul de persoană, adică ne asumăm, în deplină cunoştinţă de cauză, şi ne acceptăm locul pregătit nouă de El, acela de parteneri egali în iubire. Această comensurabilitate a omului cu Dumnezeu, temă predilectă a teologiei şi a filosofiei creştine contemporane, este esenţială pentru a înţelege în ce anume constă demnitatea omului şi de ce este el mai presus de toate celelalte făpturi.​

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: