Skip to content

Despre neputinţă şi agonisirile intelectuale – Ierom. Rafail (Noica)

November 29, 2014

Mărturiseşte tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea a găsit sfinţenia, nimenea a găsit slava lui Dumnezeu, nici viaţa vecinică, toţi suntem robi morţii. Dar iată că în fiecare din noi trăieşte un bogătaş. A, că eu am educaţie, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu-ştiu-ce decât altul.

Şi aşa, comparându-ne şi înmagazinând tot felul de cunoştinţe, elemente materiale, bani, începem să ne fălim cu câte una, cu câte alta, şi aş zice că mai periculos decât toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac să credem că suntem mai înalţi decât semenii noştri sau, pe drept cuvânt, mai înalţi decât fuseserăm înaintea agonisirilor.

Dar în faţa vieţii vecinice ce este toată agoniseala noastră? Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie; în faţa frumuseţii pe care ne-o chezăşuieşte Dumnezeu asta devine ca o urâciune care pustieşte. Pustieşte cum? Prin mândria ce o naşte în noi şi care ne face tari de cerbice şi nu mai intra harul lui Dumnezeu în aşa o inimă. Şi atuncea – fericiţi cei săraci cu duhul…

Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit şi văd că, fie că sunt cel mai mare din lumea aceasta sau cel mai mic, dar sunt rob morţii, nimic nu am. Şi vede cu groază moartea care-i stă înainte, şi că nu poate intra în Împărăţia Cerurilor, şi că nu poate dobândi viaţa vecinică. Şi de ce e fericit acela? Fiindcă acela este duhul care poate să primească cuvânt de la Dumnezeu: ‘Veniti către Mine, cei împovăraţi, că Eu vă voi odihni pe voi’. Aceştia, cei săraci, sunt oamenii pe care-i poţi îmbogăţi. Bogătaşii spun: Stai că am! – Si păcatul lor ramane.

Atunci când au întrebat Apostolii, uimiţi: “Dar cine se va putea mântui?”, Hristos a spus: “Ceea ce este cu neputinţă pentru om este cu putinţă la Dumnezeu”.

Şi către această putinţă nădăjduieşte neputinţa noastră. Şi neputinţa noastră nu putem decât s-o punem în rugăciune: ‘Doamne miluieşte, Doamne, deschide-mi calea, Doamne, nu mă lasa în ce sunt!’. Dar atuncea când îmi voi da seama, cât de cât, de sărăcia mea adevărată, în faţa bogăţiilor duhovniceşti, atunci acest ‘Doamne!‘ devine un strigăt puternic care va înclina urechea lui Dumnezeu, şi iată făgăduinţă: “A ta este deja – deocamdată potenţial, zic eu, acuma, dar deja – Împărăţia cerurilor”

De ce zic “potential”, şi de ce zic “deja”? Păi uite că a început calea. Ce face săracul când vede că n-are? Ce zice Troparul Bisericii noastre? “Camara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează haina sufletului meu…”. Şi atuncea începe o rugăciune puternică, o rugăciune cu lacrimi, în care plângerile noastre, ca strigătul cel al şoaptei tâlharului de pe cruce, înclină urechea lui Dumnezeu spre mângâiere. Şi o tainică mângâiere se naşte în sufletul nostru. Apăi nu-i asta a doua fericire? “Fericiti cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

Şi iată că am ajuns pe o altă treaptă, că am început să dobândim o tainică mângâiere, dar o mângâiere din ce în ce mai simţită, care duce la o dorinţă ca şi a lui Petru pe Muntele Schimbării la Faţă, “să rămânem aicea, să facem trei corturi…” Vrei să rămâi în harul lui Dumnezeu, nu vrei să te mai întorci în ale lumii ăsteia, vrei să cultivi de-acum încolo toate cele dumnezeieşti.

Aicea, de multe ori, multe suflete trecând prin clipa asta, părăsesc lumea şi devin călugări şi călugăriţe, pustnici, şi se îndepărtează de lume. Nu toţi au nevoie de aceasta, nu toţi sunt chemaţi la aceasta; dar calea asta trebuie s-o străbatem toţi, lepădarea asta a lumii. Atuncea nu te mai interesează lumea asta, nici să primeşti fala de la oameni, că toţi mor – şi eu mor; nu te mai supără dacă primeşti jignire sau înjosire de la oameni, fiindcă şi ei mor, şi eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum mă vede?(…)

Pocăinţa? Să nu vă lăsaţi nici unul din voi opriţi nicăieri în drum. Mai ales să nu ne lăsăm opriţi la stagiul de moralitate. Cu moralitate şi cu stagiile astea primitive devenim buni, mai îndrăgiţi de ceilalţi, devenim o societate dreaptă, şi aşa mai departe. Şi vă spun că: toate un cer şi un pământ! Parafrazez cuvântul poetului, fiindcă Mântuitorul a spus: “Cerul şi pământul vor trece”. “Toate un cer şi un pământ”, şi toate pier! Încă nu am făcut nimic. Sufletele noastre flămânzesc şi înseţoşează de desăvârşirea lui Dumnezeu.

Şi e nevoie pentru fiecare dintre noi să găsim măcar începutul acelei căi, măcar acea sărăcie în duh, ca să putem dintr-o inimă îndurerată să simţim adevărul concret al harului, al setei, al foamei acesteia duhovniceşti, şi să pornim călătoria noastră.

(…) Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre şi ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit, şi oprindu-ne, şi de acolo cădem şi se va lua de la noi şi ceea ce încă nu avem şi ceea ce credem că avem. (Mt. 25, 29).

(Sursa: Părintele Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002)

Glasul Domnului – Duminica a 30-a dupa Rusalii (Dregatorul bogat – Pazirea poruncilor) 2014

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: