Skip to content

Anunturi


Doamne ajuta,

Duminica, 27.02.2011, biserica romaneasca din Glasgow va fi din nou gazda unui oaspete de seama: pr. prof. dr. Viorel Sava, decanul Facultatii de Teologie din Iasi. Parintele decan va sluji alaturi de pr. Marcel Oprisan si va adresa cateva cuvinte de invatatura celor prezenti dupa Sf. Liturghie.
Tot duminica, parintele Marcel va va aduce la cunostinta rezultatele vizitei efectuate in Scotia de catre  Excelenţa Sa Dr. Ion Jinga, Ambasadorul României în Marea Britanie si IPS IOsif,

Arhiepiscop şi Mitropolit al Europei Centrale şi Meridionale .

Doamne ajuta!

Duminica de maine este numită „Duminica Vameşului şi a Fariseului” . În ajunul acestei zile, Sâmbăta, la Vecernie, cartea liturghică folosită de-a lungul Postului Paştelui – Triodul – îşi face prima sa apariţie, iar texte din el sunt adăugate la imnurile şi rugăciunile de rând ale slujbelor săptămânale de înviere. Acestea dezvoltă următorul aspect major al pocăinţei: smerenia.

Pericopa evanghelică (Luca XVIII, 10-14) ne înfăţişează un om satisfăcut întotdeauna de sine, care consideră că se supune tuturor cerinţelor religiei. El este sigur pe sine şi mândru de el. În realitate, totuşi, el a falsificat sensul religiei. El o reduce, astfel, la observaţii externe şi îşi măsoară cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o dă la templu. Însă vameşul se smereşte pe sine şi smerenia  sa îl îndreptăţeşte pe el în faţa lui Dumnezeu. Dacă există o calitate morală aproape descon­siderată şi chiar negată astăzi, aceea este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Aceasta se bazează pe faptul că omul nu poate realiza nimic prin el însuşi şi chiar ni-L înfăţişează pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul „acordă credit” pentru realizările şi faptele bune ale omului. Smerenia – fie individuală sau comună, etnică sau naţională – este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca  ceva   degradant pentru  un  om   adevărat.   Chiar  şi bisericile noastre, nu sunt ele îmbibate cu acelaşi spirit al fariseului? Nu dorim noi ca orice contribuţie, orice „faptă bună”, tot ceea ce facem pentru Biserică să fie cunoscut, lăudat, să fie mediatizat?

Dar ce este atunci smerenia? Răspunsul la această întrebare pare a  fi  unul  paradoxal, pentru  că  îşi are rădăcinile într-o afirmaţie aparent neobişnuită: Dumnezeu însuşi este smerit! Totuşi, pentru acela care-L cercetează pe Dumnezeu şi-L contemplă în Creaţia Sa şi în lucrările Sale de mântuire, este evident că smerenia este, într-adevăr, o virtute divină, adevăratul conţinut şi strălucirea acelei slave care, aşa cum cântăm în timpul Sfintei Li­turghii, umple cerul şi pământul. În mentalitatea noastră omenească avem tendinţa de a opune „slava” şi „smer­enia”  – ultima fiind pentru noi un semn de slăbiciune. Pentru noi ignoranţa şi incompetenţa sunt cei doi factori ce ne determină sau ar trebui să ne determine să ne simţim smeriţi. Aproape că este imposibil să „traduci în fapt” omului modern, hrănit din publicitate, din afirmarea sine şi dintr-o nesfârşită laudă de sine, că tot ceea este într-adevăr perfect, frumos şi bun este în acelaşi np în mod firesc smerit; datorită perfecţiunii sale nu necesită în niciun fel „publicitate”, slavă exterioară sau „adulare”. Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; merenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi. Oricine se apropie de Dumnezeu şi-L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creaţii şi cea mai mare revelaţie a fru­museţii pe pământ, taina tuturor sfinţilor şi taina fiecărei fiinţe umane din timpul puţinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.

Cum poate deveni cineva smerit? Răspunsul, pentru un creştin, este simplu; contemplându-L pe Hristos, smerenia divină întrupată, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, odată pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie şi smerenia Sa ca slavă. „Astăzi” a spus Hristos în noaptea supremei Sale smerenii, „Fiul Omului se prea slăveşte şi Dumnezeu se preaslăveşte în El”. Smerenia se învaţă contemplându-L pe Hristos, Care a spus: „Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima”. În cele din urmă smerenia se învaţă măsurând totul prin El, raportând totul la El. Fără Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, pe când cu far­iseul religia însăşi devine un act de mândrie al realizărilor umane, o altă formă de mărire de sine fariserică.

Perioada de post începe, astfel, printr-o căutare, o rugăciune de smerenie, care este începutul adevăratei pocăinţe. Pentru că pocăinţa, mai presus de orice, este o reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii  limpezi  asupra  lucrărilor  divine.  Ea  este  deci înrădăcinată în smerenie şi smerenia – dumnezeiasca şi minunata smerenie – este rodul şi sfârşitul pocăinţei. „Să fugim … de vorba cea înaltă a fariseului”, spune Condacul acestei zile, „şi să învăţăm înălţimea graiurilor celor smerite ale vameşului …” Suntem la uşile pocăinţei şi la cel mai solemn moment al privegherii de Duminică: după ce învierea şi arătarea lui Hristos au fost vestite – „învierea lui Hristos văzând …” – cântăm pentru prima dată troparele ce ne vor însoţi în întregul Post:

„Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserică Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curâţeşte-1 cu milă milostivirii Tale. 

În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul şi cu lenevire mi-am cheltuit toată viaţa mea; ci cu rugăciunile tale spală-mă de toată necurăţia.

La mulţimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci în­drăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig ţie: Mi-luieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta”.

  

Doamne ajuta!

In seara aceasta, incepand cu ora 18.30 la biserica romaneasca din Glasgow se va savarsi Vecernia praznicului imparatesc “Intampinarea Domnului”, iar maine dimineata incepand ora 9.30, Sf. Liturghie.

Va reamintim ca hramul bisericii romanesti din Glasgow este “Intampinarea Domnului”, de aceea, toti cei care puteti si doriti sa fiti alaturi de noi in aceasta zi de sarbatoare, sunteti asteptati cu drag!

Mai multe informatii despre semnificatia sarbatorii gasiti la adresa de mai jos: http://www.ziarullumina.ro/articole;800;1;18866;0;Talcul-icoanei-Intampinarii-Domnului.html

iar acatistul sarbatorii se poate citi aici: http://www.sarbatori-crestine.ro/rugaciuni/acatiste-catre-dumnezeu/acatistul-intampinarii-domnului-2-februarie/

 Doamne ajuta,

Sambata, 9 octombrie la Vecernie si duminica, 10 octombrie, la Sf. Liturghie, Biserica noastra are ca invitat si co-slujitor pe parintele ieromonah Serafim. In prezent, parintele studiaza la Universitatea Durham din UK.
Sambata seara, dupa slujba Vecerniei, parintele va raspunde intrebarilor tinerilor si a tuturor celor prezenti. Apoi duminica, in cadrul Sf. Liturghii, va avea loc slujba botezului celui mai tanar enorias al parohiei noastre.
Si pentru ca am amintit ca sambata va avea loc un dialog in special cu tinerii, in continuare un extras dintr-un articol al parintelui Savatie Bastovoi.

Creştinismul e o religie în excelenţă pentru tineri, cu toate că lumea o percepe ca pe nişte moşi bătrâni şi babe care, mă rog, au şi ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri. Este o religie a tinerilor şi de asta noi ne mirăm fără temei: “Vai ce mulţi tineri sunt în Biserica!” De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când îşi pierde omul capul? La tinereţe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubeşte. El caută fie fiinţa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numeşte mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care şi-a pierdut capul. Van Gogh şi-a tăiat urechea şi a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de o fiinţă ca să ne jertfim pentru ea, nu o idee, o fiinţă vie.

Asta cred eu că ar trebui să începem şi nu doar tinerii. Noi suntem datori să fim tineri, datori, altfel nici nu putem, creştinismul este o religie pentru tineri, pentru că este o religie a jertfei. Tot necazul tânărului de azi este că el nu are în numele cui să se jertfească. Asta este drama omului. În numele cui să te jertfeşti? Să porţi blugi rupţi? Trece. Să faci sport, să ajungi să dai cu călcâiul la ceafă? Ei, până unde ajungi? Vine o vreme când nu mai ai ce să faci. Să iei motocicleta? Hm! Ai mers cu motocicleta, ai 25 de ani, trebuie să te căsătoreşti, nu mai merge motocicleta, plânge copilul acasă. Şi, până la urmă, toţi devin nişte cetăţeni onorabili, care mai dosesc uneori bani de nevastă, pe care îi beau la o bere cu prietenul şi îşi aduc aminte aventurile lor, pe care… să nu vorbim tare că aude cineva şi să nu avem scandal acasă. S-a terminat cu tinereţea! Şi vine sfârşitul, şi sfârşesc, şi ştiu, dar nu cred că vor sfârşi [şi ei] aşa. Deci, problema tânărului de azi e că nu are în numele cui se jertfi. De asta el caută o femeie pentru care să se jertfească. Şi, când acolo, se trezeşte că ea, săraca, căuta să se jertfească şi ea în numele cuiva şi parcă nici el nu face atâtea parale, cât să merite să-ţi dai viaţa pentru el. Şi nici apartamentul nu era aşa de grozav, chiar aşa… De aici începe drama.

De asta creştinismul este o religie a tinerilor, este o religie a jertfei care întotdeauna este mai mare [decât aspiraţiile tale]  şi nu te mai saturi de ea, tot nu-ţi ajunge, te jertfeşti şi te jertfeşti şi nu-i mai dai de capăt, atât de minunat! Şi este o jertfă a tot ce este mai bun, a tot ce caută tânărul: a vieţii, a biruinţei, a frumuseţii, a veşniciei. De asta zic eu că nu este nici o religie mai seducătoare pentru tineri decât creştinismul, numai că noi l-am făcut aşa posac cu încrâncenările astea care merg împotriva lui Hristos. Oricum ne vrăjmăşim cu El, nu ne rugăm, nu respectăm nici o poruncă, dar măcar hai să ne vrăjmăşim cu folos! Să ne batem cu Dumnezeu ca Iacov şi să-i zicem: nu Te las să pleci, până nu mă binecuvântezi! Să începem înfruntarea cea bună, pe care El spune că o va încununa. Şi ce poate fi mai atrăgător pentru un tânăr?

Despre importanta si rolul cantarii religioase s-au scris si spus multe lucruri frumoase. Un lucru este insa cert: cantarea este un element de seama in slujbele ortodoxe, nu ne putem imagina o slujba fara cantare. Se stie ca modul cel mai frumos de exprimare al omului este cântecul, el ajută la crearea atmosferei de bucurie şi comuniune, el duce mesajul pe care vrem sa il transmitem direct la inima.
Plecand de la aceste considerente, pr. Marcel s-a gandit sa formeze un cor al bisericii la care sa participe cat mai multi dintre noi.
In fiecare sambata, incepand cu ora 17.00, au loc repetitiile pentru cor conduse de dna prof. Roxana Nite. Toti cei care doresc si pot veni, sunt asteptati cu drag!

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: